Prospect de femeie, Ana Barton

De cele mai multe ori, încep să scriu ordonat, cu cap și coadă, evident de la introducere înspre încheiere. De data asta nu a fost așa. Am început cu citatele de interior. Pentru că aveam impresia că o să pierd ceva (n-aș putea preciza prea bine ce) și pentru că volumul în sine, ca tot, m-a cam provocat să văd lumea (temporar) și din alte perspective. Din aceste considerente, am impresia că și textele nu au fost scrise în ordinea inserării lor în cuprinsul cărții.

Sub titlul „Prospect de femeie” se ascund o sumedenie de texte, de întinderi medii, pe care nu le poți încadra nicicum nici la „povestire”, nici la „file de jurnal”. Și cu toată această dificultate de înregimentare într-o specie literară anume, textele cu pricina se cer citite. Nu au legătură între ele, se pot citi cum credeți voi de cuviință și în ce ordine veți dori. Veți simți nevoia să reveniți la pasaje cum ar fi:

„Nu aruncă doi bani peste nepregătirile, sensibilitățile sau temerile tale. Nu este electivă. Nu are milă. Nici nu se uită vreodată la frumusețea ta. Nici la lipsa ei. Nu se sinchisește niciodată de propria dulceață: aceea a unei lovituri de leucă. Nu se sfiește să te mângâie de la prima întâlnire cu preafrumoasele ei șenile.”

Vă gândeați să găsiți așa alăturare într-un pasaj descriptiv, să treceți de la „Nu este electivă” la „preafrumoasele ei șenile” fără să vi se pară ceva anormal? Ei da, se cheamă că autoarea stăpânește limba română, dar, în special, se joacă cu limbajele și intertextualitățile. Ceea ce nu e tocmai rău. Problema e că, la un moment dat, s-ar părea să vi se pară cam mult. Poate că de aceea Ana Barton introduce, după ceva texte cu așa frumuseți de descrieri, metafore și altele din gamă, câte un text cu evidente conotații autobiografice, scrise aproape liniar, ca să nu spun plat. E ca și cum ar servi cititorului un balon de oxigen: ia, domnule, respiră, că nu face bine cititului să-ți ții respirația! Alternanța s-ar putea să vi se pară bizară. Dar pentru amatorii de suprarealism e chiar mană cerească.

În „Prospect de femeie” aflu că se recomandă minionele; eu, nefiind deloc parte din această categorie, ce să fac? Să o cert în gând, să mă iau cu ea la ceartă (fie și pe cale nonverbală, paraverbală sau mai știu eu cum)? Dau mărunt din buze și citesc ceva rânduri mai jos:

„Sunt ferm contraindicate longilinele, deoarece le-apucă dracii în mod incontinent fiindcă protecția dorită se transformă pentru ele într-o continuă (și mereu prost primită) senzație de stăpânire, dacă nu chiar cotropire.”

Zău dacă nu are dreptate! Și m-am relaxat, cât să aflu că administrarea medicamentului numit „femeie” are și efecte secundare și instrucțiuni și precauții. Din punctul meu de vedere, acest text poate servi lejer, oricând și oriunde, drept manifest al feminismului.

Unul dintre cele mai frumoase pasaje este acesta:

„Receptacolul se pensează subțire ori se îmbracă grunge; asta pentru diversiune. Nu uită, în ambele cazuri, de tușul negru ori măcar câteva ture de dermatograf. Dar ture de tractor. Pe vremurile Cherei Duduca, hetairele își țuguiau buzele. Acum e timpul țuguierii țâțelor. Și fiindcă n-au tăria decolteului cu final ombilical, se proptesc în balene, își umflă sternul a vino-ncoa și, pentru o siguranță de neinvidiat, trag niște lycra sub forma unei bluze care-și urlă cusăturile fragile peste ele. Neagră sau roșie. Nu le plac dubiile. Femeia merge cu șolduri și cu umeri. Armonizându-le instinctiv. Mâinile ei îți dau mâncărimi de buze. Din spate, violoncel. Ingres, tu să taci! Stă să plouă.”

E protestul Anei Barton vizavi de toată falsitatea ce ne-nconjoară sub titlul „este frumos”, „e la modă”, e în trend” etc. Mă întreb câți dintre amatorii de plastic știu ce e Ingres ăla și de ce apare și violoncelul în propoziție, sic!

În “Inimă roșie cu lapte dulce” devine evident că autoarea are studii teologice la activ (pe lângă multe altele – citiți-i propria descriere pe site-ul personal) și ceva preocupări în domeniul psiholingvisticii. Dacă până la textul ăsta eram hotărâtă, ca să nu zic pornită, să zic și ceva de rău (că așa-mi spunea mie piticul ăl mic de pe creier), după acest text am pierdut orice bătălie cu „nu se poate să fie doar de bine”.

Am început să citesc cartea cu gândul că nu o să-mi placă; nu știu, aveam eu așa o pornire interioară. Și uite că Ana Barton nu prea mi-a dat motive. Deși la un moment dat mi se părea că abundența de suprarealism ar putea da o notă de forțat, am constatat că după ce am citit cartea nu e; ba chiar aș spune că se recomandă a se citi!

Editura: Herg Benet Publishers;