Drumul în sus şi drumul în jos – Despre „Continentele insomniei”

Raportându-se, încă din prima frază a cărţii, la o altă carte, scrisă cu aproape trei decenii în urmă, ca la haloul afectiv şi la impulsul ei fondator (Cearta cu filozofia, scrisă în 1992), volumul de faţă se impregnează de parfumul nostalgiei şi se înscrie de la bun început în semiologia urmei şi destinului. Anunţându-ne discret că nimic fundamental nu s-a schimbat, ea ne va lăsa, la fel de blând imperativ, să descoperim ce s-a schimbat, totuşi, în răstimp. Propunându-ne programatic o circulaţie între sus şi jos, între „teribila singurătate a abstracţiei pure” şi „mările calde ale vieţii”, adăpostite, tandru şi atroce, de marea literatură a lumii, Continentele insomniei se dezvăluie pe sine ca o carte a neliniştii şi neliniştirii, o ţesătură de nervi întinşi între topos noetos şi haosul palpitând, o simfonie melancolică şi lucidă, o negociere continuă, la frontieră, o introspecţie dureros-luminoasă fondată pe ilicite şi infime transgresiuni. Te-ai aştepta să dai de un comerţ simplu între abstracţia generalissimă şi literatura mereu capabilă de a instanţia şi de a da gândului carnaţie. Te aştepţi să vezi asta, mai ales după ce dai, în prefaţă, de evident-liniştitoarea afirmaţie că „literatura poate fi oricând evocată şi utilizată ca trimitere a unui concept la un conţinut intuitiv”. Dar, din fericire, lucrurile nu sunt atât de simple, nu de liniştitoare regăsiri între concept şi lucruri vom avea parte în această carte, ci de tensionate şi erotice apropieri, în care, întocmai ca în cazul iubirilor noastre reale, fiecare dintre termeni este infinitamente pus în discuţie, rezolvarea fiind efemeră, muzicală, contrapunctică, niciodată definitivă. Josul literaturii ţine mereu în şah, ameninţă, voalat sau explicit, susul abstracţiei. Nu e loc pentru nici o viclenie a raţiunii, nu e loc pentru înţelegeri tacite şi saturări aranjate ale conceptului, nu e loc pentru mizanscene dubioase. Cu toată forţa scepticismului, ceea ce e atât de rar azi, susul este chestionat în numele josului. Calului negru al lui Platon i se dă, cu inima deschisă, dreptul unei competiţii corecte cu calul cel alb. Şi, poate că este o măsură a înţelepciunii uşurinţa cu care autorul poate privi în ochi calul negru. Prin asta, prin seriozitatea cu care este tratată „funcţia epistemică a literaturii”, Liiceanu se află mult mai aproape de Deleuze sau Foucault decât ar crede.

Într-un volum substanţial şi polemic¹, apărut acum aproape două decenii, Peter Sloterdijk făcea deosebirea fundamentală între impulsul kynic şi cel cinic. Cinicul este dublul întunecat al kynicului, purtătorul răului care maimuţăreşte şi al criticii care aneantizează. El îşi permite orice pentru că ştie banalul şi teribilul adevăr că nimic nu contează. Este clovnul oricărui concept pentru că înţelege că orice lucru care nu are trup este iluzie şi rătăcire. Sună goarna virtuţii pentru că este relativistul total. Doreşte egalitate pentru a pierde, într-o supă sinistră, orice condiment al individualităţii. Urlă numele lui Dumnezeu pe toate drumurile, convins că Dumnezeu a murit. Scuipă pe tot ceea ce respiră şi palpită şi adoră, desigur, „umanitatea”. Strigă numele ei, deşi oamenii individuali îl încurcă cu realitatea lor flagrantă şi fragrantă. Cinicii sunt figurile emblematice ale epocii noastre. Sunt legiune, patronaţi de umbra Marelui Inchizitor, această figură cinică prin excelenţă. Cinicul se ridică de jos doar pentru a constata că nu există sus şi a acţiona în consecinţă. El instaurează meschinul ca lege şi a priori al raţiunii practice în lumea în care totul este permis.

Kynicul, urmaşul lui Antistene, al lui Diogene sau al lui Lucian Zeflemistul, este cel ce revendică de jos un loc mai uman pentru om, cel care îmblânzeşte zăbrelele cuştii absolutului şi toate „totalitarismele” metafizice, este purtătorul limbii scoase, al rânjetului (sau, după caz, zâmbetul ironic) aruncat în faţa funcţionarilor divini, cel ce-şi arată în agora trupul gol pentru a-i revendica drepturile, cel care denunţă ipocrizia funciară a idealismului, care abhoră liniştea cerului în numele firescului uman al cărnii şi al tumultului senzorial.

Continentele insomniei este cartea kynică prin excelenţă a lui Gabriel Liiceanu. De altfel, ar fi greu să găseşti între diversele eseuri care alcătuiesc volumul, o altfel de unitate decât una muzicală şi o altă fibră comună a inspiraţiei cu excepţia lucidităţii emoţionate care chestionează blând înaltul idealului, conceptului şi abstracţiunii. Chestionare blândă pentru că vremea certei a trecut. Există din plin, la Liiceanu, un gust pentru metafizic, o papilă intelectuală şi afectivă care va vibra mereu la apelurile din înalt. La fel cum există o apetenţă pentru paradisurile senzoriale şi pentru inextricabila luxurianţă a detaliului, un patos al adâncului spectral care dublează adâncul metafizic. De fapt, dacă e să luăm de bună caracterizarea pe care Sloterdijk o face postmodernităţii, înţeleasă ca „pluralism primar, pozitivitate a simulării şi scepticism civilizator”, Liiceanu e probabil cel mai postmodern dintre conservatorii români. Şi, desigur, trebuie să fii (măcar un pic) postmodern pentru a da o diagnoză lucidă a postmodernităţii. De asemenea, Liiceanu este printre puţinii intelectuali conservatori care nu vede în momentul actual strict o deviere şi o monstruoasă abdicare de la normă şi adevăr (deşi vede şi asta), ci, totodată, un moment de krisis, de răspântie, un amurg în care se vestesc zorii unei noi zile. Comentându-l pe Musil, autorul face un convingător potret al lumii noastre:

„Din această întâlnire a unor voinţe neconvergente care guvernează istoria, incapabile să intuiască rezultatul coliziunii lor, se naşte teribila dezorientare care ne domină apoi pe toţi. Lucrul teribil, pentru că ne face să pierdem tot ce ne este familiar, se manifestă în primul rând prin faptul că solul ferm al unor valori pe care le credeam universale ne fuge de sub picioare. Lumea alunecă într-o direcţie nebănuită, iar noi, nevrând să ne lăsăm târâţi de apele deodată învolburate ale istoriei şi nici să ne desprindem de tot ce am trăit până atunci, vom fi priviţi cu dispreţ de cei care nu ştiu nici încotro merg, nici ce va ieşi din graba pătimaşă cu care iau Noul în braţe.”

De asemenea, este mult curaj în plasarea miturilor ascendente ale iubirii platonico-paulinice în sfera ipocriziei:

„Poate fi aşezată viaţa sexuală pe un contract monogam extins la scara întregii vieţi? Istoria civilizaţiei europene şi a formidabilului ei document care este literatura europenaă ne spune că nu. Dar atunci înseamnă că, dincolo de idealul propus (şi impus), în ordine reală avem de-a face cu o consfinţire instituţională a ipocriziei sexuale. Acoperită cu vălul monogamiei, con-sacrată, dar nu mai puţin ipocrizie. Şi încă una inconturnabilă.”

Curajul se manifestă şi în imaginarea unui nou eros, pulsional, animal, deteritorializat, care să ne ducă în afara istoriei anxioase a eroticii occidentale, către ceva ce nu are încă chip, dar al cărui freamăt îl presimţi deja:

«Portretul pe care Platon i-l face calului negru va trebui modificat. S-ar putea ca, în locul acelei fiare „cu ochii alburii şi însetaţi de sânge”, să apară un cal manierat, bine crescut, nu chiar din cale afară de sfios… Va fi această creatură total străină de gelozie? Calul negru, devenit un gentleman roib peste noapte, va putea oare elimina din el acel reziduu de absolut pe care fiecare dintre noi, fiinţe căzute din paradisul Fiinţei, îl poartă după cădere?»

Mobilizând resurse filosofice, literare şi cinematografice, Liiceanu formulează critici adânci menite să sape la rădăcina falselor noastre conştiinţe fondatoare. Un gest kynic prin excelenţă.

Toată această înfruntare „pe verticală” care reprezintă sufletul cărţii ajunge la un tandru paroxism în ultimul eseu al volumului, „Rafail sau despre neîntâlnire”, unde cearta cu înaltul, purtată până atunci în câteva delectabile moduri, capătă, în sfârşit, expresie explicită şi evidenţă. Vorbind despre mântuirea laică (prin cultură) şi despre cea religioasă (prin cultura inimii), se exprimă, cu o blândeţe kynică, de chirurg, verdictul nemilos:

„Însă ambele soluţii, frate Rafail, sunt două utopii, la fel de nerealiste şi de asupritoare amândouă (sublinierea mea, D.C.). Venind din două direcţii diferite, una mizând totul pe cultura inimii, cealaltă pe a spiritului, fiecare dintre ele a eşuat punând ştacheta prea sus. Cultura în sine nu are cum să fie un temei, aşa cum prin ea însăşi nu poate ajunge la rezultatul scontat… Adevărul e că nici legământul de pe Sinai, nici Predica de pe munte, deşi le-au fost destinate, nu sunt la îndemâna muritorilor.”

Teribilă declarare a nimicului, nu un nimic care nimicniceşte, ci un nimic care poate ajunge să fondeze. Teribilă despărţire de Noica, în faţa neîntâlnitului frate, teribilă declaraţie de neliniştită împăcare cu sine. Deşi nepomenit printre analizele literare din acest volum, episodul cărtărescian al descinderii în lumea sarcopţilor dă cheia acestei încheieri. Ca şi Cărtărescu, Liiceanu este conştient de caracterul iremediabil needucabil al fiinţei umane. Oamenii preferă robia ontologică şi cognitivă, şi nici o mântuire nu li se potriveşte. A priori-ul cogniţiei umane este prostia. Afirmând un efect Dunning-Kruger dedus prin analiză heideggeriană, autorul constată dubla noastră insuficienţă epistemică şi existenţială. Dar prostia, de care niciunul dintre noi nu este scutit, reprezintă, totodată, şansa noastră de a nu ne mai măcelări şi stigmatiza în numele adevărului. Ca şi Cărtărescu, Liiceanu crede că „ar trebui să scriem numai evanghelii”, ca şi Cărtărescu, singurul cuvânt pe care-l spune fără rezerve la final este „Nu”.

Dar, în numele a ce este rostită negaţia? În numele constatării că nici cultura, nici credinţa nu pot elibera lumea de ticăloşie. Există „ticăloşie cultă”, iar „lumea credinţei este plină de ticăloşi”. Ambele pot fertiliza sufletul deschis şi bun, ambele pot accelera şi adânci răul sufletului întunecat. În volumul Nebunia de a gândi cu mintea ta (Humanitas, 2016), autorul scria:

«Cultura… nu face în mod automat din tine un „mărturistor al Adevărului” şi deci un Individ… Întocmai ca în Parabola Semănătorului (Luca, 8, 5-15), totul depinde de locul în care cade sămânţa primită prin transmisie culturală de la Indivizii care au gândit înaintea ta: lângă drum, pe piatră, între spini sau pe pământ roditor. Şi pentru că totul depinde de asta, pentru că există natură stâncoasă şi spini, în care „valorile eterne” nu rodesc, există pe lume atâta ticăloşie cultă.»

În numele locului bun şi roditor se desfăşoară tandra, dar neiertătoarea critică din această carte. Acest loc bun şi roditor, pândit mereu de dublul întunecat al locului sec şi infertil, este locul dinspre care adie speranţa şi care îi permite scepticului să nu cadă în cinism şi să descopere că sensul devenirii întru fiinţă este bunătatea faţă de semeni, grija care nu se pierde în generalizare, afecţiunea care nu se diluează în abstracţie. Drumul care a început cu o ceartă cu filozofia se poate sfârşi prin încheierea unei păci cu umanitatea.

Nu putem prinde în spaţiul unei recenzii tot ce este interesant si roditor în această carte. Este o carte de o frumuseţe reținută şi hieratică, o combinaţie delectabilă de cultură, luciditate şi spirit. Din punctul meu de vedere, este tentantă şi ataşantă prin scepticismul ei, prin agnosticismul melancolic şi prin curajul lucid prin care este privit, asumat şi totodată părăsit trecutul. Liiceanu este filosoful care îi admiră deopotrivă pe Platon şi pe Cioran, un admirator al geniului cristic, dar şi un iubitor intim al celui care denunţa monoteismul ca reprezentând „stalinismul metafizic al Antichităţii”. Este deopotrivă o carte despre muzică şi pisici, despre frumuseţe ascunsă şi despre plictiseală, despre dragoste şi insomnie. Un arhipelag sensibil pe care îl veţi părăsi cu greu.

Editura: Humanitas