Cunosc poate mai bine literatura non-ficţională decît ficţiunea rusă din ultimii ani.
Literatura rusă a stat bine mereu: chiar şi în perioada de mare criză cum sînt anii ´90, profund antiliterari, pentru că „genul comercial” a distrus aproape orice formă de naraţiune. Atunci literatura era în stradă: eroii lui Dostoievski au ieşit din cărţi, au pus mîna pe topoare şi au cucerit străzile oraşelor.
Acum literatura rusă trăieşte un nou val puternic, un soi de „nouă renaştere”, însă e pe cu totul alte registre decît „epoca de argint”, avangarda, sau epoca „renaşterii decadente” a anilor ´60-´70.
Partea cea mai interesantă în literautura rusă este în acest moment apariţia femeilor în proză. Nu doar apariţia lor, ci chiar cucerirea unor întregi (și noi) „teritorii literare” în zone care pînă mai ieri erau apanajul bărbaţilor. În poezie femeile au existat mereu în prima linie, dacă ne amintim doar de Ahmatova sau Ţvetaeva e suficient. În proză şi non-ficţiune au fost mult mai discrete. Acum însă un număr mare de scriitoare au prins prima linie a frontului literar, mai ales în domeniul ficţiunii. Asta e ceva nou şi aduce un suflu radical diferit. Şi aici nu mă refer la Uliţkaia sau Alexievici care păreau accidente.
Al doilea lucru important este descentralizarea. Adică literatura importantă nu se mai scrie la Moscova şi Petersburg, ci în cu totul alte oraşe. Uneori chiar în oraşe mici de provincie, de periferie (sau periferice). Temele şi stilul nu mai sunt date de cele două centre mari, ci de „provincie&periferie”. Nu dau liste, pentru că sunt multe şi oricum e de tradus. Mai recomand editurilor.
Cu non-ficţiunea lucrurile stau puţin mai complicat, pentru că este în joc şi conexiunea la lumea academică occidentală şi circuitul cercetătorilor în spaţii multiple, dar și pentru că genul nu mai ţine doar de limbă. Un scriitor rus poate să nu iasă din satul său din Siberia şi să producă o capodoperă. Un cercetător nu, are nevoie de conexiunea la circuitul global de informaţii.
Şi non-ficţiunea trăieşte o nouă viaţă, tot mai activă. Mulţi tineri cercetători circulă prin lume, aparţin unor diverse universităţi occidentale şi locale, grupuri de cercetare globale etc. Aici femeile sunt deja o prezenţă importantă.
În ultima perioadă au apărut cîteva tendinţe puternice: grupuri de cecetare locale care fac teren şi scriu mult despre Rusia actuală (antropologi, sociologi, economişti): grupul cel mai important este cel numit Hamovnki şi este condus de sociologul Simon Kordonski (am mai scris despre ei, am făcut interviu mare cu el în Intelighenţia rusă azi). Ei se ocupă de ceea ce scapă statului: economie neagră, teritorii părăsite, economie alternativă, medicină paralelă, stratificări sociele, drumuri, orăşele, sate, fabrici şi uzine, cimitire şi vînători etc.
Şi doi: multă reflecţie pe propriile probleme în contextul global. Adică după aproape 30 de ani de mimetism occidental şi de reciclare a problemelor învăţate şi recitate pe post de model de împrumut (care aproape că nu au nicio legătură cu Rusia), acum e un soi de revanşă, de regăsire a propriilor teme şi probleme. Rusia a fost mereu preocupată de sine, ca orice ţară cu tradiţie imperială, dar asta o făceau în ultima perioadă doar conervatorii și într-un limbaj criptic. Acum avem însă o regîndire a Rusiei, dar în parametrii unui limbaj universal, uşor de înţeles şi pentru publicul occidental.
Cărţile anului acesta mi se par următoarele:
- Iuri Slezkine – Casa Guvernului: Saga Revoluţiei ruse / The House of Government: A Saga of the Russian Revolution, Princeton University Press. Cartea istoricului rus care predă la Berkeley, cel care a scris şi The Jewish Century, Princeton University Press, 2004, este imensă, problematică şi aprinde minţile. Vine cu o teză (o să placă conservatorilor noştri) scandaloasă: bolşevicii nu sînt un partid, ci o sectă mileniaristă, apocaliptică şi tot constructul lor politic este unul care rezultă din această formă de credinţă şi viziune asupra lumii. Cartea e construită şi gîndită inteligent, ruseşte, dar pentru spaţiul anglo-saxon. Partea documentară rupe: 1000 de pagini bine documentate şi scrisă ca o carte de aventuri teribile. Analizează practic și în detaliu viaţa locatarilor faimoasei Case a Guvernului, locul unde era „cazată” elita noului stat sovietic în perioada de început. Am scris pe larg aici.
- Alexander Etkind – Natura răului: statul şi resursele. După cîteva cărţi deja celebre, printre care faimoasa Internal Colonization. Rusian`s Imperial Experience, profesorul Etkind (predă în multe universităţi din EU şi RU) vine cu această carte nouă, unde arată aplicat felul în care resursele (cînepă, blănuri, zahăr, metal, petrol) schimbă istoria unei ţări şi a unui imperiu. Face comparaţie cu alte Imperii şi ţări, dar aplică pe Imperiul Rus această relaţie dintre stat şi resurse. El afirmă: petrolul nu este sîngele pămîntului, ci este votka pămîntului; ameţeşte rău puterea. O carte care te ajută să înţelegi mai bine Imperiile, Rusia şi actualitatea.
- Alexandra Arhipova & Ana Kiurziuk – Lucrurile sovietice periculoase. Despre legendele şi fricile urbane din URSS. Două antropoloage tinere studiază ani de zile felul în care s-au constituit şi au funcţionat legendele şi fricile urbane de-a lungul perioadei sovietice. A ieşit o carte sepctaculoasă: maşinile care fură copii, guma de mestecat care conţine lame, blugii otrăviţi, chipul lui Mao pe covoare, gîndacii de Colorado, chipul lui Troţki pe cutii de chibrite etc. Relaţia dintre aceste frici, mituri şi putere, cum funcţionau ele în societatea socvietică. E poate cea mai spectaculoasă şi inteligentă carte din acest an.
- Konstantin Mihailov – Micul iepure rău sau relaţia dinre religie şi mediul înconjurător. O carte despre relaţia dintre religie şi ecologie, felul în care religia, miturile, ritualurile sunt influenţate şi influenţează mediul înconjurător. Un amestec de antropologie, etnografie, sociologia religiei şi istorie. O temă care lipseşte cu desăvîrşire în teologia actuală pravoslavnică.
- Andrei Zorin – Viaţa lui Tolstoi (apărută şi în engleză simultan). Andrei Zorin este profesor la Oxford şi este cel mai bun specialist pe cultura rusă din secolele XVII-XVIII (am o discuție lungă cu el în Intelighenţia rusă azi). Despre Tolstoi s-a scris prea mult, dar Zorin o face altfel: de ce viaţa şi temele lui Tolstoi, care în epoca lui păreau nişte lucruri stranii, inadecvate acum sunt în mare vogă? De ce obsesiile lui Tolstoi au devenit azi mainstream intelectual? Teme precum rezistenţa nonviolentă, ecologia, downshifting-ul, sexualitatea, abstinenţa etc. sunt repovestite prin intermediul vieții şi operei lui Tolstoi.
- Vasili Avcenko & Alexei Korovaşko – Oleg Kuvaev: povestea unui om nereglementat. Oleg Kuvaev este un scriitor sovietic şi geolog şaizecist. A fost unul dintre romanticii care au vrut să cucerească Nordul, Siberia şi a promovat această idee. Această combinaţie între scriitor şi geolog, cuceritori de noi teritorii, a fost o marcă a epocii ´60: un soi de ultimii exploratori, fenomen care durează şi în anii ´70. Cartea face ceva extraordinar: porneşte de la biografia unui intelectual uitat şi reface o întreagă epocă cu toate detaliile de context, cu toate poveştile, visurile şi dezamăgirile ei. E un puzzle al anilor ´60.
- Evgheni Dobrenko – Stalinismul tîrziu: estetica politicii. O lucrare fundamentală despre contextul politic, cultural şi scial al perioadei staliniste tîrzii. Aflăm o mulţime de lucruri depsre teatru, film, arhitectură, literatură, muzică, cultura de masă a acestei perioade şi marele „narative” şi climatul acestei epoci.
- Vladimir Videmann – Uniunea interzisă: hippy, mistica şi dizidenţii. La finalul anilor ´60 are loc o întoarcere radicală a intelectualităţii sovietice spre liberalism şi conservatorism. Cultura oficială este total abandonată. Un nou reviriment spiritual împinge intelighenţia sovietică spre zone tot mai religioase şi mistice. Antropologul Videman vine cu o privire „din interior” şi ne prezintă „spiritualitatea subterană”, alternativă, neoficială din URSS. Despre „mistica neformală” a „copiilor florilor”. O lume fascinantă.
- Serghei Mahov – Naşterea şi moartea industriei funerare: de la ritualurile medievale la moartea digitală. Cartea a apărut în 2018, dar între timp a fost reditată şi a luat cel mai tare premiu în 2019: Premiul Piatigorski. Serghei Mahov este un tînăr antropolog care editează o revistă excepţională: Arheologia morţii ruse. Este specialist în Death Studies şi se ocupă mai degrabă de „infrastructura morţii”: de la spitale la cimitire şi tot procesul juridic şi infrastructural ce ţine de moarte. E o temă care mă pasionează şi pe mine de ceva ani, aşa am ajuns să ne cunoştem Sunt abonat la o mulţime de revistele pe temă, iar revista lor e foarte tare, mai ales cînd vine vorba de industria morţii în perioada post-sovietică. Viaţa şi realitatea se vede cel mai bine din cimitir. Asta zic ei! 😉
