Nu sunt un specialist în critica literaturii române moderne însă cartea-obiect pe care o am în faţă, mă provoacă şi mă face să inventez câteva fraze pentru încorsetarea acestui obiect artistic, într-o construcţie conceptuală cât se poate mai aproape de înţelegerea acestui produs artistic semnat de Marian Ilea şi Mircea Bochiş.

Cartea-obiect a lui Mircea Bochiş este de fapt cartea de proză a lui Marian Ilea, în acelaşi timp în care povestirea lui Marian Ilea este cartea-obiect a lui Mircea Bochiş.

Încărcată de finul umor ,,dramatic” specific prozei lui Marian Ilea, dar şi de umorul rafinat şi paradoxurile plastice ale lui Mircea Bochiş, cartea-obiect prezentă se defineşte pe sine drept un produs artistic greu de plasat în sfera pură a vizualului, dar şi în cea a liricului sau a altui gen literar.

O atmosferă dramatică izvorâtă din viaţa grea a minerilor, a locuitorilor din Medio Monte, moştenită din timpul Imperiului Austro-ungar şi desăvârşită de durerea provocată de flacăra comunismului, străbate textele autorilor (cel literar şi cel plastic), umorul afişat de ei nefiind decât o cale inevitabilă de mântuire. Un hohot de râs plin de sânge, de stele şi îngeri, de draci şi aventuri pasionale disperate, de vaiete şi râsete danteşti izvorăsc necontenit pe parcursul discursului artistic din abisalul imaginar al celor doi autori.

Râsul/plânsul se amestecă într-un ,,kevert” hilar şi apoteotic, halucinant şi haotic macerat de propriile-i convulsii fantastice şi reale în acelaşi timp.

Astfel cartea-obiect, prezintă o imagine care se scrie pe ea drept ,,text”, inexplicabilul şi indescifrabilul se preface lizibil şi se descotoroseşte de sine. Mircea Bochiş traduce textul literar într-o imagine care se trădează pe sine ca imagine plastică, autocomentându-se, traducându-se în cuvânt, răsturnându-se într-un ,,text literar”, explicitându-se retoric.

Aici ,,tautologia” are un termen plastic şi unul literar, un termen verbal şi unul non-verbal, creând pe nerăsuflate o atmosferă aproape oximoronică.

Aflată la graniţa dintre verbal şi non -verbal, textul propriu-zis şi textul-imagine stau împreună fără ca farmecul niciunuia să se micşoreze prin trecerea (trădarea) sa în sfera celuilalt.

Personajele lui Marian Ilea sunt astfel manevrate de firele unui păpuşar pictor, imaginea plastică realizată fiind obligată ea însăşi să producă un text literar în care se oglindeşte cu obrăznicie.

Însuşi pictorul-ilustrator dă o explicaţie proprie-i exprimări plastice.

Astfel o pată de cerneală devine ,,lacul peştelui de aur”; un pătrat violet devine în textul explicativ al pictorului ,,8 ani de viaţă”, o ,,mâzgăleală „ albă stă sub explicaţia ,,var care nu a fost ars cum trebuie” , spre deosebire de o altă ,,mâzgăleală” de culoare orange făcută cu creionul care este numită ,,var nears”.

O dâră orizontală roşie este numită ,,orizontul paişpe”. Desenează cu grijă, de data asta, un pahar cu picior având un conţinut verde sub care scrie ,,kevert”, în timp ce şase pete galbene făcute cu vârful degetului se numesc ,,mâncare grasă”, o aluzie ironică desigur la textul lui Marian Ilea, o şarjă ,,nevinovată” a prietenului comentator făcută totuşi cu o floretă foarte ascuţită, dar şi cu autoironie.

În contrast cu această manieră voit simplă, bunica Zoia şi mama Lidia sunt desenate într-un registru de personaje din desene animate.

Artistul desenează o lădiţă în perspectivă inversă sub care scrie ,,Lădiţa de lemn de salcâm golită de documente” şi o bărbânţă cu explicaţia ,,obiect neidentificat”.

Inventarea acestor ,,hieroglife” născute din textul lui Marian Ilea cu pretenţie ludică de corecţie a textului original, creează o lume lirică şi plastică de mare frumuseţe şi de o rară expresivitate.

Fel de fel de documente vechi invadează spaţiul grafic al cărţii cu o vădită notă de umor notarial şi cadastral.

În acelaşi timp o stea roşie în cinci colţuri lângă care scrie ,,Steaua partidului care te apără de tot ce este rău” te face să-ţi treacă râsul şi să te cuprindă fiorii.

Eliberată de obligaţia de a fi text verbal sau non-verbal explicit, cartea-obiect a celor doi autori se defineşte drept o expresie sincretică a artei, rupând graniţele convenţionalismului şi obligând fragmentul de imagine să se textualizeze, iar textul să se fragmenteze în imagine.

Odată scris, textul literar este fixat acolo, istoricizat, mineralizat în forma lui, oarecum mort, închis, nemişcat, nesupus devenirii fapt pentru care plasticianul ilustrator simte nevoia să desfacă baierele textului literar, să deschidă porţi spre transformarea lui în text viu, deschizând comentarii în registru plastic, de data aceasta obligând textul iniţial din imaginarul nostru să se recalibreze în semnificaţiile lui.

Deşi cadrul textului literar e spart de joaca unei exprimări plastice, textul original nu se revarsă din recipientul lui ciuruit de grafician, ci dimpotrivă prin acele breşe prin care ar trebui să se scurgă, primeşte aer proaspăt, rece revigorant, aerul realităţii prezente a textului plastic exprimat spontan ca un comentariu necesar şi viu.

În acest fel literatura suferă o translaţie în planul plastic, plan care el însuşi e obligat să-şi scrie propria-i literatură explicativă.

Textul plastic a lui Mircea Bochiş obligă textul literar a lui Marian Ilea să suporte comentariul viu al imaginii lui trecută din text în reprezentarea plastică, iconică, imprimându-şi în mesajul final alături de propria-i opţiune semantică şi pe cea a limbajului paralel.

Tehnica aceasta îmi aminteşte de o proză de Ioan Groşan în care un personaj medieval strigă ,,Nu trageţi, tovarăşi” folosind expresia de mult mai târziu a lui Maiakovski adresându-se tovarăşilor care l-au împuşcat. Astfel autorul aduce un timp istoric din viitor şi îl obligă să se insereze în gura unui personaj dintr-o epocă trecută, mod de a spune că literatura şi actul artistic trăieşte în ,,illo tempore” fapt care o face transistorică şi că în imaginar spaţiul şi timpul sunt relative.

Aproape că îmi vine să desenez o cupă ce reprezintă textul Ilea străpunsă de textul plastic a lui Mircea Bochiş.

Apa din cupă nu numai că nu se tulbură, ci sub lumina imaginarului bochişian, naşte peştişorul de aur.

Textul Ilea e o cupă de şampanie în care Bochiş a aruncat peştişorul de aur.

Dar peştişorul din textul lui Ilea nu este identic cu peştişorul din textul lui Bochiş, balta din textul literar nu e tot una cu pata de cerneală numită ,,lac” din grafica lui Mircea Bochiş.

Cu toate acestea amândouă formele de exprimare comunică în structurile abisale ale subconştientului, unde se  întâlneşte limbajul verbal cu cel non – verbal şi unde timpul nu există, iar simbolurile pot călători în spatele şi în faţa timpului nestingherite de constrângeri spaţio-temporare şi ocrotite de aria nesfârşită a imaginarului.

În acest fel comentariul plastic al textului literar intră în opera priopriu-zisă, modificând-o.

Desenul născut din proză, documentele plastice desenate şi scanate de grafician, reuşesc să perforeze proza şi să o oblige să se resemnifice, participând împreună la construcţia mesajului emoţional al operei.

Funcţionează aici o relaţie tehnică şi imaginară care defineşte stilul de convieţuire expresivă a scriitorului cu plasticianul şi a amândurora cu timpul operei.

Această relaţie de convivere în expresie răsuceşte opera într-o spirală a convieţuirii, într-o relativitate complexă, polisemantică.

Suntem totodată aproape de paradoxul tabloului lui Rene Magritte, în care sub reprezentarea plastică a unei pipe stă scris ,,Ceci n’est pas une pipe” şi sunt adevărate prin paradox atât textul plastic (căci e evidentă imaginea pipei), cât şi textul scris, deşi afirmă contrariul, întrucât el este o afirmaţie liberă în sine si independentă.

Trebuie să le credem pe amândouă căci textul scris are dreptate, întrucât pipa nu e reală, ci e doar imaginea ei, iar imaginea are dreptate, deoarece e reprezentarea unei pipe reale, nu a altui obiect.

Stârnind atâtea problematici şi paradoxuri, cartea de faţă este o bijuterie plastică şi literară deopotrivă, constituind o experienţă artistică post modernistă halucinantă, de o mare frumuseţe şi expresivitate, o aventură magnetică presărată cu capcanele nebănuite ale inserţiei realităţii într-o lume a imaginarului unde mesajele celor două texte care deşi paralele, se influenţează reciproc, arzându-se pe sine într-o combustie dătătoare de forme surprinzătoare ca semnificaţie şi mesaj.

Această carte-obiect semnată de Marian Ilea şi Mircea Bochiş, reuşeşte să nege atât verbalul, cât şi non-verbalul ca funcţiune izolată a tipului de comunicare, construind o superbă demonstaţie literar-plastică, din nevoia de inserare atât în ,,logica” textului literar, cât şi în ,,logica” textului plastic unite în memoria abisală a subconştientului, în memoria coborâtă până în straturile vegetale, minerale şi cosmice ale evoluţiei.

O carte care se autodepăşeşte parcă, mutilându-şi perpetuu părţile anatomice, pedepsindu-se pentru obrăznicia de a ieşi din limitele fizice ale tehnicii artistice, pentru revărsarea ei peste marginile convenţionalului.

Poate chiar si textul pe care îl scriu acum e în pericol de dezintegrare în propriul lichid al articulaţiilor sale, în lacul cu luna peştişorului de aur şi pata de cerneală autobiografică, ieşind pe o uşă secretă de salcâm ori plonjând în coardele unei periculoase pianine albe a soţiei amiralului  Belo Poteka.

MARIAN ILEA / Pianina albă a doamnei amiralului Belo Poteka/Carte obiect realizată de artistul Mircea Bochiş, Editura ETHNOLOGICA, Baia Mare, 2019

Share.

About Author

Un comentariu

  1. Nu fac aprecieiri la adresa acesei recenzii unice, in termeni de profunzime, sensibilitate, cunoastere… pentru simplul motiv ca nu gasesc termeni potriviti care sa se inalte la nivelul acestei analize. Pot, insa, sa spun ca m-a emotionat. Da, m-a emotionat o recenzie de carte, si este pentru prima oara, iata de ce eu o numesc unica (din punctul meu de vedere). M-ati facut sa ma gandesc la Bulgakov (The Master and Margarita) pe alocuri, iar alteori la Saint-Exupery, la inocenta si semnificatia desenului ce reprezenta o oaie. Va multumesc pentru acest moment frumos., domnule Marchis.
    In treacat fie spus, purtati acelasi nume ca unele rude din partea tatalui meu, coincidenta, presupun.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura