Amanţii. Madame Bovary c’est moi…

A vorbi despre amurg, la ceasul când în grădină se aud greierii, nu pentru că eşti romantic, ci pentru că nu mai găseşti subiecte de discuţie cu partenerul de viaţă este îngrozitor. Căsătoriţi de zece ani, Sarah şi Richard sunt neiertători unul cu celălalt, sunt ironici şi se hărţuiesc reciproc, fiindcă nu se mai iubesc de mult. Dar se prefac foarte bine, declarându-şi teatral iubirea, în fiecare zi. Şantajul emoţional şi duplicitatea fac parte din jocul pe care l-au acceptat, schizoid, amândoi. Ei îşi asumă, constant, o altă identitate. Poate că nici nu mai ştiu exact cine sunt şi ce noimă are viaţa lor împreună. Sunt impostori, din dorinţa de a ţine departe singurătatea, bătrâneţea şi moartea. Se apără.

Decorul, realizat de Ioana Creangă, sugerează exasperarea care-i sufocă pe cei doi soţi. Mobila încărcată, uşor kitsch, în culori şi forme care ar trebui să creeze confortul tipic unui salon englezesc (roşul care nu este roşu, este aproape vişiniu, auriul care nu înnobilează, la limita inesteticului), sugerează banalitatea fiecărei zile trăite împreună. Nimic nu se modifică, la nivelul decorului, pe parcursul piesei, cu excepţia unui paravan, care, ziua, este bej, iar în momentele „când vine amantul” este răsucit pe partea cu altaz roşu.

Salonul celor doi este un spaţiu care şi-a epuizat energia. Cu toate acestea, în fiecare dimineaţă, ca într-un ritual, Sarah îşi răsuceşte mâinile într-un dans armonios, urmărind lumina unui glob magic, imagine a visurilor ei, a iluziilor cu ajutorul cărora depăşeşte criza conjugală şi, mai grav, criza vârstei. Hainele de casă (halatul de baie şi papucii) completează ridicol vestimentaţia ţipătoare pe care o cere „rolul”. Căci cei doi soţi joacă un rol: se prefac, penibil, că sunt amanţi.

În 2005, autorul acestei piese, Harold Pinter (1930-2008), unul dintre cei mai cunoscuţi dramaturgi englezi, a primit Premiul Nobel pentru literatură. Considerat oarecum ieşit din modă, genul de teatru absurd pe care-l scrie Harold Pinter se aseamănă cu cel al lui Eugen Ionescu, din Cântăreaţa cheală. Sarah şi Richard au multe în comun cu soţii Martin – cei care nu se recunosc, atunci când se întâlnesc în propriul salon.

Intriga piesei Amanţii este simplă, iar personajele, fără psihologii abisale, dau impresia că şi-au pierdut echilibrul – în viziunea regizorului Vlad Stănescu, cei doi soţi sunt bulversaţi, incongruenţi, şi joacă, de fapt, o comedie a propriei disperări, o tragicomedie. Fără acţiune, cum sunt, în general, dramele lui Harold Pinter, aşezate sub zodia aşteptării inutile, piesa întreţine atenţia publicului prin încrucişarea acidă a replicilor. Se râde mult în sală, deşi aş spune că nu întotdeauna când trebuie şi nu mereu cu rost – dar se ştie că drama unora este comedia altora. Personajele aşteaptă să apară ceva în viaţa lor sentimentală, să li se întâmple ceva nou, să se simtă în plină aventură. Conversaţia „plată ca un trotuar”, cum ar spune Stendhal, a celor doi ţine loc de acţiune. Madame Bovary c’est moi. Când îşi înşală partenerul, sunt fericiţi.

Viaţa acestor soţi-amanţi este plină de clişee. Se simt ameninţaţi de bătrâneţe, deşi nu vorbesc despre asta. Au tot felul de nelămuriri, şi nu ştiu cum să le clarifice. Cu adevărat trist este că, deşi se străduiesc (prea tare) să fie fericiţi, nu reuşesc să găsească formula acceptabilă a convieţuirii şi eşuează într-o existenţă penibilă. Pur şi simplu, aceşti oameni nu se mai iubesc suficient pentru a comunica subtil, dincolo de cuvinte. De multe ori, ironia aşază între ei distanţe de nedepăşit, exact acele distanţe pe care încearcă să le elimine exersând diverse scenarii (ridicole) de resuscitare a pasiunii – I-ai arătat nalbele?!… o întreabă Richard pe soţia lui, curios să afle reacţia amantului, care nu este nimeni altul decât… el.

Actori cu un impecabil exerciţiu al scenei, carismatici, Maia Morgenstern şi Mircea Rusu realizează roluri pline de autenticitate. Îi priveşti, executând o întreagă gesticulaţie a iubirii-deşertăciune, şi îi admiri pentru firescul cu care ştiu, prin talentul lor, să creeze atâtea nuanţe ale singurătăţii în doi. Capot, papuci de casă, serviciul de ceai – iată o imagine a căsniciei ajunse la final. Este imposibil să reînvii o iubire care s-a epuizat, oricât ai încerca. Soluţia nu ţine de simpla echilibristică a corpurilor, nu ţine de fizic, ci de metafizic. Şi nivelul metafizic nu există în această piesă. Cel absurd, da.

Spectacolul a fost prezentat în cadrul Festivalului de Teatru „Buzău iubeşte teatrul” (1-8 iunie 2019).