Cel de-al doilea eveniment din seria „Inflexiuni” s-a bazat pe un trialog, într-adevăr inflexional, între prof. univ. dr. Alexander Baumgarten, profesor de filozofie premodernă și românească la Universitatea „Babeș-Bolyai”, prof. univ. dr. Zoltán Néda, profesor, tot în cadrul aceleiași universități, de mecanică cuantică și lect. univ. dr. Laura T. Ilea. Tema discuțiilor a fost dată de dubletul spațiu-timp, de metodele de înțelegere a celor două concepte aferente celor două domenii de cunoaștere ale lumii. Întrebarea care a guvernat aceste discuții a fost: „Există un dialog între fizică și filozofie în ceea ce privește conceptele de spațiu și de timp?”. Luările de poziție vor afirma sau infirma, după cum urmează, această ipoteză.
În acest minunat trialog de Idei, Zoltán Néda debutează opinând faptul că realitatea este numai cartografierea unei minți, iar, pentru că există o multitudine de minți, și deci mai multe perspective, se poate vorbi despre mai multe posibilități ale realității. Plecând de la acest postulat – pentru că fizica trebuie să lucreze întotdeauna cu postulate/enunțuri logice prime într-un sistem deductiv -, se pune problema definirii, tipologizării unui spațiu și a unui timp care să țină de domeniul obiectivului, a absolutului, care să fie desprinse de mintea umană. Însă acest lucru nu este posibil, întrucât acest dublet gravitează întotdeauna asupra minții umane, problema absolutizării conceptelor devenind susceptibilă. În această ordine de idei, Experiența/Experimentul – și vom vedea diferența dintre ele – sunt cele care vertebrează cunoașterea noastră referitoare la spațiu-timp. Pentru fizician, lucrurile sunt măsurabile, experimentabile, ceea ce cunoaștem noi în această lumea înconjurătoare, dar inerentă nouă, fiind verificabil prin intermediul experimentelor. Pentru a ne însuși, cu adevărat, conceptele de spațiu și de timp, trebuie să realizăm o de-construcție a discursului comun asupra experienței privitoare la acest dublet – toată lumea cunoaște/a auzit despre „spațiul curbat”, timpul care se contractă” etc., dar nu își aproprie, la nivel cognitiv, aceste expresii.
Și, cum nu există Adevăr absolut, ci doar percepțiile noastre despre Adevărul absolut, Alexander Baumgarten oferă ca ipoteză de gândire o butadă ce îi aparține Sfântului Augustin din Confesiuni: „Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu”. Și parcă această experiență augustină de raportare la timp își are analogia în mecanica cuantică și anume în conceptul de superpoziție cuantică. Aceasta poate fi definită prin raportare la poziția electronului față de nucleul unui atom – acesta se află, simultan!, în toate locurile de spațiu din interiorul atomului. În momentul în care este privit, electronul va ocupa o singură poziție din multitudinea de locuri din interiorul atomului, fapt ce, în termeni tehnici, se spune că electronul a suferit un colaps cuantic. Așa este și în cazul experienței interogării Sf. Augustin: Când nu este întrebat, întotdeauna timpul are un caracter „palpabil”, îl poți simți, iar în momentul „observării”, adică al interogării, Augustin nu mai știe, de fapt, ce înseamnă timpul (ideea de timp, adânc înrădăcinată în cogniția ființei umane, suferă la rându-i un „colaps” aidoma celui cuantic).
Problema care se interpune între modelul cunoașterii a spațiului și a timpului este diferența dintre experiment și experiență. Experimentul este procesul de probare a unor postulate ale omului în natură, în lume, pentru a le confirma sau infirma, deci un proces unidirecțional dinspre postulat ca Adevăr absolut propus de uman spre Lume unde acesta se verifică, în timp ce experiența este un proces bidirecțional, al interacțiunii dintre ființa umană și mediul înconjurător, din care aceasta extrage informațiile (prima direcție), pe care, mai apoi, le răsfrânge, printr-un arc reflex, în modelul de cunoaștere asupra lumii (a doua direcție). Continuând în manieră carteziană, Alexander Baumgarten înaintează ideea că niciodată informațiile din mediul înconjurător nu vin în mod absolut, obiectiv, ci distorsionate, ceea ce are repercusiuni și în planul înțelegerii spațiului și a timpului. Această incompletitudine a ființei umane spune că întotdeauna cineva este prezent cu rest – nu se pot vedea simultan toate elementele constitutive ale corpului unui interlocutor – și că, întotdeauna, ființa umană este pe poziția unui martor relativ: în aserțiunea „m-am îndrăgostit” aflată la timpul perfect compus, timp prin excelență al unui eveniment revolut, încheiat, ceea ce statuează ființa umană ca martor al faptului „de a te îndrăgosti”.
Grație intervenției doamnei profesor Ruxandra Cesereanu, se pune în discuție prezența celui de-al treilea element – în cazul „îndrăgostirii” a două persoane – și anume „Naratorul”, care este, prin excelență, un martor-măsurător-temporal (el fiind singurul care, în procesul unei narațiuni, poate transgresa procesul „îndrăgostirii” la timpul prezent). Această problematizare este pusă în contextul favorabil de către Alexander Baumgarten, adică în contextul unei ficțiuni legitimatoare, iar ficțiunea se autodesființează, încă de la început, din punct de vedere spațiu-timp. Chiar dacă se spune ceva la prezent – „X și Y se îndrăgostesc, zicând asta Z”, acest lucru se face doar în lumea lui „ca și cum”, adică în limitele ficționalului. Problema se dizolvă astfel sub egida ideii că experiența individuală este un cadru unic care nu se poate multiplica și că toate condițiile experimentului, în planul fizicii, sunt mereu altele.
Problema timpului și dialogul dintre concepția lui Augustin despre timp și cea a lui Einstein debutează prin afirmațiile lui Zoltán Néda: „Fizica nu poate trăi fără filozofie” & „Gândirea fizicii asupra timpului începe dintr-o gândire filozofică”. De ce gândirea fizicii pleacă de la filozofie/filozofare? Pentru că interpretarea fenomenelor fizice are la bază postulatul cauzalității evenimentelor, iar științele exacte se bazează pe această cauzalitate. Timpul, pentru filozof, este un timp al perpetuei așteptări, este el însuși un topos care implică individul ca prezență – faptul-de-a-fi-în-lume al lui Heidegger. Așteptarea se face mereu înspre și dinspre un eveniment care poate avea loc într-un timp și într-un spațiu. Spațiul, este în acest timp al așteptării, o experiență a atenției. În interiorul acestei spațialități funciare ființei umane, se pune problema atingerii ca problemă a existenței omului în raport cu obiectele din mediul său înconjurător. În experiența sa cu timpul, omul e menit să interpreteze semnele („Prin codri de simboluri petrece omu-n viață/ Și toate-l cercetează cu un ochi prietenesc” – Ch. Baudelaire), adică să aplice o hermeneutică a facticității vieții sale, în care el este mereu în „întâlnire” cu creația și creatul. Tranziția devine în acest sistem legea timpului, în sensul în care subiectul este angajat în relație cu obiectul și este plasat într-o așteptare a indeterminatului, participând, volițional sau nu, la crearea spațiului și a timpului. Pe aceeași linie tematică, dar din optica fizicianului, Zoltán Néda afirmă faptul că timpul este perceput, în fizică, în măsura în care el există o schimbare/mișcare a obiectelor – ea dă sens timpului. Problema fizicianului este aceea de a defini timpul în fiecare timp al spațiului (pe această planetă sau poate chiar în alte galaxii). Contribuția lui Einstein la această problematică a sincronizării ceasornicelor este aceea de a fi introdus postulatul conform căruia viteza luminii este omogenă și izotropă în toate punctele spațiului. Așa cum lumina este unitatea de măsură a spațiului, așa este și elementul care dă sens și cuantifică timpul. Lumina poate da o unitate de măsură a spațiului și a timpului atât în sistemele micro (nivel atomic sau mai mic), cât și în sistemele macro (nivel cosmic).
Trialogul carea avut loc în cel de-al doilea eveniment din seria Inflexiuni scoate din zona de confort pe oricine a încercat să găsească o legătură, un dialog între fizică și filozofie. Dar, dacă, la începutul evenimentului, Zoltán Néda postula ideea că fizica și filozofia sunt ca două drepte paralele care nu se intersectează niciodată, aș spune că, de fapt, ele sunt ca două drepte secante, care se intersectează într-un singur punct – acest punct este, prin excelență, omul. Omul este cel care este sistemul de referință absolut (S.R.) în cadrul fizicii, la fel cum este punctul de referință absolut al cercetării filozofice, problema vidului fiind cea care are dreptul de corolar al discuției: în absența oamenilor, a conștiinței oamenilor, în absența conștiinței lor asupra faptului lor dea fi, asupra mediului înconjurător căruia el însuși îi dă sens, asupra timpului și a spațiului, atunci nu ar exista nici sens, nici spațiu și nici timp.
