Vitalie Ciobanu
Zilele după Oreste
Proză scurtă, Editura Humanitas, Colecția: 821.135.1 – Scriitori români contemporani
Proza lui Vitalie Ciobanu reunește o serie de personaje memorabile, în jurul cărora se construiesc imagini alternative ale unor realități istorice diverse: fost profesor de estetică, Oreste e un fel de tribun improvizat ale cărui discursuri revoltate, îndreptate împotriva politicii și lumii strâmbe de azi, magnetizează și intrigă în același timp; Radu Baltazar e un scriitor respins de editorul său, care nimerește într-o neașteptată conjunctură, alături de un șofer de taxi membru al unui serviciu de informații, sau, cum se recomandă chiar el, „colecționar de secrete“; Justin, un tânăr dispărut misterios printr-un fel de falie temporală, cu prilejul unui festival din Germania. Fie că sunt bine ancorate în lumea din jur sau se desprind de aceasta, virând într-un fantastic difuz, textele conturează microuniversuri de sine stătătoare.
*Fragment*
Ilona și împărăția
(…)
De câteva luni însă trenurile aveau pentru Ilona aceeaşi înfăţişare posacă, refuzând să-i comunice vreo idee nouă, care să-i ţină de urât o zi întreagă, să-i deschidă perspectiva altor impresii, să-i coloreze aşteptarea cu dulci reverii şi vagi presupuneri. Curgerea aceasta anonimă, de vagoane fără chip şi fără semne distinctive, îi îngustase necruţător evantaiul alternativelor vieţii, savoarea visărilor în care se pierdea. „Se duc să cucerească împărăţia de la Răsărit“, i-a spus tata, atunci când l-a întrebat într-un târziu, exasperată de continua, impasibila perindare a marfarelor militare prin faţa geamului casei lor dinspre calea ferată, „postul său de observaţie“, cum îl botezase în secret. Nu ştiu ce să zică. Enormitatea explicaţiei pe care-o primise, şi încă una neglijent aruncată, de parcă nu s-ar fi dorit luată prea în serios, o puneau în mare încurcătură. „De ce, tată, pentru ce le trebuie asta?“ „Cumde ce? Aşa s-a hotărât.“
Tatăl ei era acar şi nu obişnuia să regrete nimic. Mergea de trei ori pe zi şi seara târziu, când trecea expresul de noapte, pentru a schimba macazul. Era un mic zeu pe o porţiune de cale ferată, aceea din dreptul haltei unde trăiau. Ilona îl văzuse mereu învestit cu o misiune specială, mai importantă decât oricare alta, pentru că de el depindea buna desfăşurare a lucrurilor, adică „alergarea“ aceasta a trenurilor care unea ţinuturile îndepărtate, dar nici măcar atotputernicul ei tată nu mai voia s-o ajute, nu reuşea (sau nu îndrăznea?) să intervină, să refacă lumea, aşa cum o ştia Ilona de când se ţinea minte: imprevizibilă, diversă, zglobie, policromă. „Se duc să cucerească împărăţia de la Răsărit“. Acarul era un om liniştit şi echilibrat, în contrast cu firea emotivă a fiicei sale. Însă, de data aceasta, tonul cu care-i vorbise nu reuşea să pară neutru, indiferent, ci sugera – din pudoare şi, probabil, cu un rest de orgoliu – dezamăgirea celui învins de împrejurări imposibil de controlat, şi mai puţin teama că s-ar fi putut să-şi spulbere aura de infailibilitate în ochii Ilonei. Nici măcar el, stăpânul căii ferate, nu ştia prea multe din cele ce se întâmplau de la o vreme încoace şi se lăsau exprimate în cuvinte. Cu acest sentiment difuz, niciodată mărturisit, acarul continuă să-şi facă imperturbabil şi conştiincios datoria, iar fata a înţeles că insistă degeaba şi n-a mai cerut alte amănunte.
Ţara îndepărtată, spre care curgeau fără istov garniturile înţesate cu soldaţi şi armament greu de luptă – tunuri, tancuri, blindate, proiectile, mortiere – trebuia, după Ilona, să fi fost atât de întinsă şi de nepătrunsă, încât puteai să o asemeni cu un burete uriaş sau cu un vortex înspăimântător în mijlocul oceanului, de felul celui care înghiţise Atlantida, sau cu o „gaură neagră“ în spaţiul cosmic, în stare să absoarbă orice corp, oricât de mare, comete şi planete, dacă acestea ar fi avut nefericita idee să graviteze în proximitatea ei. De aceea, probabil, nu mai conteneau convoaiele de război pe calea ferată, iar speranţa fetei scădea cu fiece zi. Vorbeau şi impiegaţii care intrau să tragă o duşcă la sfârşitul schimbului cu tatăl Ilonei înainte de a merge pe la casele lor. Clătinau din cap, încruntaţi, şi tăceau. Ezitau să-şi ducă gândurile prea departe, pe urmele trenurilor militare, temându-se pesemne că vor eşua, că ar intra într-o zonă de negură şi sălbăticie, în care instinctele i-ar părăsi, unde experienţa de viaţă nu le-ar folosi la nimic. Pitită în culcuşul său, Ilona auzea din cealaltă cameră respiraţia precipitată a bărbaţilor şi voia să fie cât mai puţin luată în seamă, să-i lase să vorbească netulburaţi. Dar nu prezenţa ei îi stingherea, ci propria lor nesiguranţă şi incertitudine. Lipăitul degetelor pe cănile de metal, sorbiturile mari, de oameni însetaţi şi veşnic nemulţumiţi, se prinseseră ca nişte scame de imaginea ce-i răsărea în minte fetei ori de câte ori se gândea la procesiunea nesfârşită de militari şi arme pe calea ferată spre aceeaşi misterioasă, inexpugnabilă ţintă, pierdută în adâncul stepelor aride…
„După marea migraţiune a triburilor barbare din secolele IV-VII, a vizigoţilor, hunilor şi vandalilor care au distrus Roma, Europa se întoarce împotriva neamurilor din ţinuturile de la soare-răsare, pentru a-şi răzbuna, peste veacuri, umilinţa.“ Lectura aceasta, literar-teleologică, a marii cruciade a Occidentului împotriva noilor barbari din Răsărit, laolaltă cu solemnitatea atitudinii ce li se impunea şi privirea extatică a profesorului, aţintită peste capetele elevilor din clasă, fixată într-un orizont metafizic, într-un fel de prezent-etern al umanităţii, îi conecta la suflul unor transformări extraordinare, demne de eroii Antichităţii, de faptele lui Romulus şi Remus, de isprăvile Nibelungilor, de ctitoriile lui Carol cel Mare, era ca şi cum ai fi răsfoit cartea de istorie de pe bancă. A fi martori şi părtaşi ai evenimentelor ce tocmai îşi desfăşurau mirabila spirală, a trăi într-o lume în schimbare, pe cale de a deveni mai frumoasă şi mai demnă, reprezenta, cum le spuneau profesorii, marea şansă a generaţiei lor. Ilona încerca să se dumirească, punând cap la cap piesele acelui puzzle care aproxima dorinţa ei de a fi în pas cu evenimentele, aşa cum n-ar fi reuşit doar stând în faţa ferestrei, uitându-se aiurea la trenuri, dar nu pentru că aşa li se cerea la şcoală şi nu pentru că aşa auzea vorbindu-se la radio, ci ca să ştie cum să se poarte şi ce să facă mai departe. Toate i se învârteau în cap, ameţitor – discursurile patriotice de la catedră, ciorovăiala vecinelor sale în jurul castroanelor cu dulceţuri pe lângă care îşi făcea de lucru mai mult ca de-obicei, titlurile strigate de vânzătorii de ziare pe stradă, discuţiile muşteriilor de la spiţerie, unde intra să-i cumpere tatei tutun, trăncăneala stupidă a colegilor în pauzele dintre lecţii şi multe altele, peste care domnea, generic, refrenul implacabil al roţilor de tren. Treptat, împărăţia aceea enigmatică de la Răsărit – până nu demult o coală de hârtie pe care n-ar fi reuşit să scrie nimic – începuse să prindă contur, să-şi crească relieful, să-şi îngroaşe culorile, şi chiar să capete un luciu malefic, de reptilă antediluviană, pândind în văgăuna ei întunecoasă: Răul ce izvora din măruntaiele acesteia trebuia nimicit cu orice preţ, altfel ar fi risipit zăgazurile, s-ar fi revărsat ca o ciumă peste civilizaţia Europei, i-ar fi distrus libertatea, i-ar fi zdrobit idealurile, i-ar fi călcat în picioare tradiţiile şi cultura. „Mi-e teamă, Ilona, să nu stârnim noi fiara adormită, c-apoi să vezi cum ajungem nişte corcoduşe la masa mâncătorilor de biserici“, îi spuse Johan, croitorul, prietenul tatei, la care venise să-şi ia rochia pentru balul de sfârşit de an. Îngrijorarea meşterului, avu impresia, fusese singura notă discordantă în corul exaltărilor marţiale, nepunând la socoteală, poate, tăcerile ursuze ale tatei. Însă cea mai bună garanţie că lucrurile mergeau cum trebuie, cugeta Ilona, era însăşi sobrietatea acarului, veghea sa nedezminţită, zi şi noapte, la calea ferată. Cadenţa roţilor de tren, precis orientată, impunea o ordine, un tonus de care oraşul lor dusese lipsă, îl ajuta să iasă din meschinul şi anonimatul vieţii sale de până atunci.
În curând, la cinematograful din oraş se aduseseră filme şi jurnale noi, cu imagini surprinse la mii de kilometri în inima imperiului de la Răsărit, „acolo unde trupele noastre, purtând lupte grele, obţin victorii strălucite, aidoma bravelor legiuni ale lui Cezar şi Nerva Traian“. Ilona, fireşte, nu rata proiecţiile. Mergea cu prietenele, dar cel mai adesea singură, se aşeza în primele rânduri şi, sufocată de emoţie, plonja în magma clocotitoare a ecranului: Majestatea Sa trecând în revistă trupele de pe front, însoţit de o suită de ofiţeri tineri, cu vestoanele proaspăt apretate; lupte aeriene cu avioane inamice, care se prăbuşeau trăgând după ele cozi lungi şi groase de fum; iureşul atacurilor la baionetă sfărâmând puternice linii de apărare; locuitorii unui port la mare oferind, cu recunoştinţă, eliberatorilor buchete de flori; coloane de prizonieri rufoşi pe drumuri prăfuite (aspectul lor de ţărani tembelizaţi de război, aruncaţi departe de casele lor, o înfiora); clipele rare de odihnă ostăşească, atunci când i se părea că simte mireasma pâinii gătite la manutanţă, liniştea striată de murmurul greierilor sau vocea blândă a lui Lili Marleen – cântecul melancolic despre santinela care îşi aşteaptă iubita sub felinar, ca odinioară, pe timp de pace – şi melodia aceea străpungea blindajele, învăluia tranşeele, plutea unduios peste câmpurile poleite în lumina crepusculului… Nu se mai dădeau, ce-i drept, filmele şi jurnalele de altădată, care-i plăcuseră Ilonei atât de mult, dar chiar şi dacă nu ar fi fost scoase din rulaj, ea nu le-ar mai fi putut privi cu acelaşi entuziasm, îşi pierduse interesul pentru ele. Prea copleşitoare se dovedeau imaginile din filmele noi: faptele de arme ale soldaţilor ţării, mărturiile gloriei lor nepieritoare şi, se gândea Ilona, ar fi fost, fără îndoială, un gest de frivolitate din partea ei să vizioneze aceeaşi farsă de doi bani, cu vilegiaturişti bogaţi şi surâzători, ducând-o într‑o perpetuă sărbătoare pe Riviera – o poveste de „îmbrobodit“ populaţia naivă de la periferie, care trebuia încurajată să-şi trăiască viaţa prin procură. Ilona nu ezita să‑şi arate dispreţul pentru fetele care mai suspinau după secvenţele roz-bombon, livrate abundent de o industrie a iluziilor până nu demult înfloritoare, prietene incapabile să‑şi depăşească „paradigma“ de domnişoare cuminţi şi mediocre. Realitatea, viaţa adevărată clocotea în adâncul împărăţiei cucerite, se vădea în confruntarea teribilă dintre bine şi rău, în triumful învingătorilor şi în lacrimile celor învinşi, şi asta degaja o poezie măreaţă şi gravă care trimitea în ridicol efervescenţa calpă a filmelor vechi.
