O spun și alții, și așa cred și eu, că începuturile au o importanță covârșitoare în construcția unui text literar, pentru că acolo se află acel ceva care poate atrage sau respinge cititorul – o imagine, o înlănțuire de gânduri, o momeală aruncată celui care va alege sau nu să afle ce urmează. Romanul de față începe în forță, din fluiditatea frazelor se întrupează o atmosferă pătrunzătoare, care emană izul dulceag al amintirilor din copilărie și multe au fost aspectele care mi s-au părut familare, de parcă acolo, undeva, se afla și ceva din ce am trăit eu, deși, privind în ansamblu, povestea/poveștile nu sunt nici pe departe asemănătoare cu a mea. Familiaritatea constă în senzații, în emoții, nicidecum în întâmplări. Scriitura este excelentă, mai ales în prima parte a cărții. Și chiar dacă spre sfârșit se schimbă ceva în ritm, în atmosferă, ești deja cucerit de ceea ce ai citit până atunci.
Am lăsat câteva zile să treacă, nu am vrut să scriu mânată de primul impuls, pentru a privi cât mai obiectiv cele citite și a avea o mai bună imagine de ansamblu, și pot spune că romanul a lăsat ceva urme, în sensul că frânturi din el îmi revin în minte, mai ales sub aspect emoțional. Ceva din atmosfera sa, ceva din personaje, dar și din scriitură, deși nu reușesc aproape niciodată să rețin citate din cărțile pe care le citesc.
„Lumina zilei se depunea pe vița-de-vie, pe țărână, pe acoperișul în două valuri, era o atmosferă cleioasă ca melcul. Seara se lăsa ca o respirație adâncă, iar ziua intrase în lucruri, în obiecte, lăsând în urmă un strat care se adăuga în cugetul celor întorși de la târg, de la câmp sau de la horă, de la cei care se iubeau, se desfătau, se ciomăgeau. Detaliile vieții de peste zi – felii de pepene roșu, apa de fântână pe stomacul gol, uităturile chiorâșe, glumele deocheate – mocneau în continuare la apus, însă aveau să se scurgă curând într-un vas fără fund, în uitare. Ziua se stingea și se vărsa în trecut fără a protesta, fără păreri de rău.”
Trilogia sexului rătăcitor împletește destinele a trei personaje: fiica, mama și bunica, fiecare cu povestea sa de viață, relatată de ele însele sau de una dintre celelalte atunci când nu intervine vocea naratoare. Poveștile lor se leagă între ele, nici nu putea fi altfel, dată fiind legătura de sânge, și fiecare își pune cumva amprenta în viața celorlalte. Vieți desprinse din cotidian, din banalul de lângă noi, însă fiecare își are propriile cumpene, indiferent de perioada în care trăiesc. Bunica Mariana era adolescentă în timpul războiului. Mama Liliana și-a petrecut tinerețea în anii comunismului, iar fiica sa, Ada, în anii de după comunism, cei ai tranziției. Epoci diferite, e adevărat, însă fiecare dintre ele au un impact puternic atât asupra personajelor, cât și în general, asupra oamenilor care le-au trăit.
„Bunica Mariana uitase care război. Parcă era cu nemții, sau cu rușii, sau împotriva unora sau altora. Nu conta, fiindcă istoria din afara bordeiului îi era indiferentă și așa rămăsese până la bătrânețe, când punea o mână în șold.”
Vitregiile sorții nu le ocolesc pe cele trei femei, condamnate să rătăcească printre ițele propriilor destine, căutând izbăvirea. Bunica Mariana visează să se desprindă de mediul în care s-a născut, vrea să trăiască la oraș și să uite de mersul la sapă la care fusese obligată încă din copilărie de mama sa, conducătoare cu mână de fier a numeroasei sale familii. Sunt savuroase paginile care au drept fundal mediul rural, cu simplitatea firescului și superstițiile însăilate în țesătura vieții de zi cu zi, superstiții care îi urmează pe cei născuți acolo chiar și „la oraș” – locul în care, aparent, viața devine mai bună. Bunica Mariana reușește să-și așeze viața pe făgașul dorit, deși cele mai importante visuri îi sunt spulberate la puțin timp după ce le atinge, ca un nisip care i se scurge printre degete și piere în neant. Se mulțumește, însă, și cu atât. O naște apoi pe Liliana, care la rândul său își plăsmuiește propriile visuri și pentru a și le împlini, are de înfruntat greutăți, obstacole. Pot spune că această trilogie a rătăcitoarelor sau a rătăcirilor ne arată, dacă nu cumva ne-a arătat-o viața până acum, că dorințele noastre, oricât de puternice, ar fi, cer sacrificii, și că, într-un fel de joc al nervilor și al destinului, suntem nevoiți să abandonăm, pe parcurs, bucăți din ceea ce ne-a impulsionat să luptăm. Și ajungem, poate, într-un punct în care ne găsim liniștea, dar în care doar o parte din ce eram cândva reușește să supraviețuiască.
Romanul de față explorează dedesubturile acestor trei destine, poveștile lor de viață sunt pline de trăiri și întâmplări și mi-a plăcut că acest epic dens are o doză consistentă de lirism, fără a aluneca înspre siropos. Deși este un roman de debut, stângăciile sunt destul de puține, iar punctele forte cântăresc mult, astfel încât să mă determine să recomand cartea. Aș avea totuși ceva de reproșat – titlul, care induce cumva în eroare și, dacă nu-ți acorzi timp pentru a răsfoi volumul, ți-ar fi greu să intuiești ce se ascunde cu adevărat între paginile lui. Și chiar merită descoperită și citită Cristina Vremeș.
Editura: Humanitas
Colecția: 821.135.1 – scriitori români contemporani
Anul apariției: 2019
Nr. de pagini: 272
ISBN: 978-973-50-6412-9