„Vremea prădătorilor”. O analiză

Giuliano da Empoli este scriitor cu origini italo-elvețiene, aflându-se întotdeauna la confluența lor. A lucrat și ca jurnalist, consilier politic și, în prezent, profesor la Sciences Po din Paris. Publicului cititor din România i-a devenit cunoscut odată cu traducerea cărții Magul de la Kremlin, în anul 2023. Volumul a primit Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze, ajungând și finalist al Premiului Goncourt. Anul acesta, Editura Humanitas Fiction a publicat cea mai recentă carte a autorului, Vremea prădătorilor, traducerea și notele aparținându-i lui Cristian Preda.

Vremea prădătorilor este un volum de nonficțiune, constituindu-se din scurte eseuri de analiză politică, ideatică despre lumea contemporană, care a început să fie predominată de tot felul de prădători, unii în esență, alții în aparență -, însă cu toții ridică numeroase semne de întrebare despre unde am ajuns și încotro ne îndreptăm. Valorificându-și experiența sa politică, Giuliano da Empoli a fost consilier politic al prim-ministrului italian Matteo Renzi, autorul îmbină experiențele trăite la marile întruniri la care a luat parte cu o reflecție lucidă asupra celor ce se întâmplă sub ochii noștri, ai tuturor. Pornește de la o situație istorică – momentul în care veștile debarcării lui Hernán Cortés au ajuns în capitala Imperiului Aztec. Ce decizie avea de luat Moctezuma II, ultimul împărat al Imperiului Aztec, în această situație? Cum își proiecta venirea acestor străini, cum înțelegea acest conducător suprem alteritatea, pe celălalt? Giuliano da Empoli notează că împăratul a făcut ceea ce orice politician face dintotdeauna în asemenea situații: a hotărât să nu hotărască. A încercat să îi îmbuneze, dar să le și demonstreze măreția sa. Rezultatul a fost dezastruos: a avut parte și de dezonoare, și de război. Pentru ce este relevant acest exemplu azi? În principiu, pentru majoritatea situațiilor politice de la vârful puterii petrecute în statele contemporane, cu precădere în statele al căror regim politic s-a îndepărtat izbitor de mult de orice adiere a democrației. Astfel, autorul își conturează premisele cărții sale.

Cartea de față consemnează ceea ce se petrece, din perspectiva unui scrib aztec și cu mijloacele lui – mai degrabă prin imagini decât prin concepte -, cu scopul de a surprinde ultima suflare a unei lumi care astăzi se năruie și apăsarea de gheață a alteia, care-i ia locul.

Indiferent din ce perspectivă alegem să privim situația politică și geopolitică de astăzi, indiferent de viziune, realpolitic sau idealpolitic, trecem printr-un cutremur al schimbărilor care nu reliefează neapărat ceva optimist la orizont și nici măcar în depărtare. Ultimii ani, fără a pica în interpretări forțat pesimiste, ne-au demonstrat degradarea și erodarea democrațiilor europene, ciclicitatea conflictelor Orientului Mijlociu și aplecarea periculoasă spre extremele politice, iar exemplele ne sunt la îndemână. În mijlocul tuturor acestor realități, Giuliano da Empoli le alege pe cele mai reprezentative pentru a își face cititorii să înțeleagă lumea în care trăiesc. În acest sens, un prim palier de analiză este cel al metamorfozei trupului puterii în chip al statalității și recurge la a pune sub lupă evenimentele de la nivel înalt din New York, din 2024. Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a stăruit asupra conflictelor din lume din acel moment: războiul din Ucraina și războiul din Orientul Mijlociu, iar accentul în carte pică asupra celui din urmă. Sunt prezente cele două delegații ale statelor aflate în conflict – fiecare cu șeful ei, cu diplomații, cu ofițerul de protocol, cu gărzile de corp, cu agentul de la Secret Service – se împotmolesc într-un culoar strâmt. Spațiile dedicate unor astfel de reuniuni nu mai beneficiază de vastitate, ci trupurile, indiferent de naționalitatea și viziunea lor, sunt nevoite să respire același aer. Confruntarea politică are toate șansele să devină una fizică tocmai prin apropierea impusă de spațiul dedicat. În acest fel, de la somptuozitatea unei figuri simbol, încadrată de numeroase protocoale, brusc liderul sau apropiații săi devin trupuri printre alte trupuri, aura este lăsată la o parte, iar nivelul de testosteron e așa mare, încât confruntările fizice nu sunt deloc rare. Care este pericolul în cadrul celor două războaie amintite mai sus?

Iranul e mai aproape de fabricarea bombei nucleare decât a fost vreodată, iar amenințarea nucleară rusă planează asupra războiului împotriva Ucrainei.

Rămânând tot în zona Orientului, un alt profil de prădător este cel al prințului moștenitor Mohammed bin Salman, pe scurt MBS. Avea 31 de ani când a fost desemnat prinț moștenitor, înconjurat de unchi și veri geloși, cei mai mulți dintre ei dispunând de resurse nelimitate, de hălci enorme din stat, de ministere și forțe politice. Însă situația a fost rapid rezolvată prin invitația înaintată către trei sute cincizeci dintre cei mai bogați și mai puternici bărbați ai regatului. Scopul a fost unul foarte clar conturat. De a-i face să accepte, de bunăvoie sau nu, condițiile dictate de MBS pentru a fi iertați. Marcarea teritoriului și afirmarea autorității s-au făcut într-un mod specific unui astfel de prădător.

Toate acestea nu exclud, de bună seamă, posibilitatea ca prințul moștenitor să fie o persoană de mare blândețe. Dar el e și un personaj ieșit direct din paginile lui Machiavelli.

În acest context, deloc nu poate fi forțată comparația lui MBS cu Cesare Borgia, mai ales că momentul pe care-l trăim este, la rândul lui, machiavellian. Nu era de ajuns că a moștenit un regat, partea cea mai dificilă a fost, de fapt, să se legitimeze drept lider și să păstreze acest regat. Amintindu-l pe Machiavelli, putem evoca și expresia care i-a fost atribuită și care se potrivește foarte bine prădătorilor contemporani: „scopul scuză mijloacele”.

Nu se poate vorbi despre scena politică actuală și despre prădători fără a-l aminti pe recentul președinte reales al Statelor Unite ale Americii, Donald Trump, care și-a făcut intrarea teatral, așa cum și-a obișnuit poporul – „Ha, ha, ha, I am back!” Una dintre diferențele între primul și actualul mandat al președintelui Trump este chiar contextul, adică ce s-a schimbat în ultimii opt ani e faptul că soclul pe care stătea ordinea veche s-a surpat. Trump nu mai este outsiderul sau rebelul, ci devine o figură comună a prădătorului printre alți prădători – haosul nu mai e arma rebelilor, ci sigiliul puterii dominante. Figura președintelui american abia acum a devenit una comună, o formă de viață excelent adaptată la epoca de azi. Nu se împiedică în filosofii politice sau în reflecții, la el, totul e oralitate. În aceeași măsură, se coordonează foarte bine și cu ceilalți prădători, borgienii de azi nu-i citesc pe antici, dar se recunosc între ei. Ducând ideea mai departe, borgienii nici nu mai au nevoie de întâlnirile lungi și anoste specifice deceniilor trecute; se pot aprecia sau ataca prin intermediul rețelelor sociale, prin intermediul tehnologiei pe care reușesc să o instrumentalizeze cu dibăcie. Acesta este momentul în care intră în scenă Elon Musk, un apropiat al puterii de la Washington. La acest nivel, integrând tehnologia în politicile publice, în culisele deciziilor de mare impact, fără îndoială viralitatea e mai importantă decât adevărul, iar viteza e în slujba celui mai puternic. IA ia în stăpânire domenii vaste, segmente întregi ale vieții și vine în întâmpinarea multor prădători de azi, tocmai de aceea IA nu poate fi gândită în termeni pur raționali. Într-un fel sau altul, treptat va fi necesară renunțarea la cunoaștere, la rațiune, la gândire și înlocuirea lor cu profunda credință, o reîntoarcere la „crede și nu cerceta”.

Ajuns în înaltele cercuri ale puterii, Giuliano da Empoli a avut acces și la tenebrele lumii pe care o analizează în Vremea prădătorilor, adică la bârlogul lor. Într-o manieră lucidă, rațională și analitică, și-a valorificat experiențele și cunoașterea în scrierea acestor eseuri esențiale ca o cheie pentru înțelegerea lumii de azi, pentru a privi cu mai multă atenție la ceea ce ne înconjoară.

Vremea prădătorilor de Giuliano da Empoli