„Visătorul” după Ian McEwan – FITN 6 (mai 2018)

Festivalul Internațional de Teatru Nou (FITN) are loc la Arad, în perioada 12-20 mai 2018. La momentul scrieriiacestui articol e în plină desfășurare ediția a VI-a, ediție care are o selecție de spectacole reunite sub sloganul „Învață din viață!”, selecție realizată de Claudiu Groza (teatrolog) și Bogdan Alexandru Costea (directorul Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad). În opinia mea, avem o serie echilibrată de spectacole, care reflectă într-un mod adecvat atât tema propusă, cât și felul cum au ales teatrele din România să redea sub forma actului artistic câteva din problemele cu care se confruntă societatea românească actuală.

Joi seara au fost două spectacole în program, primul al trupei Teatrului Tineretului Piatra Neamț, despre care voi vorbi detaliat aici, cel de-al doilea fiind al trupei din Tg. Mureș („Tatăl meu, preotul”).

Când mergi la un nou spectacol semnat Ada Milea cam știi la ce să te aștepți, inclusiv din punctul de vedere al orchestrației. Și, cu toate acestea, deși mereu îți spui că n-are cum să te mai surprindă, face ea ce face și îi reușește să aducă măcar o tentă de nou, dacă nu și ceva mai mult. Nu poți vorbi de inovație în spectacolele ei, dar de o reinventare, da, cu siguranță da. Așa s-a întâmplat și în Visătorul, montat la Piatra Neamț. Practic ea a preluat o veche temă, cea a copilului inadaptat și i-a dat o nouă culoare, a scuturat de praf arhetipul și l-a făcut atractiv din punct de vedere scenic, atât pentru adulți, cât și pentru copii. Spun asta, pentru că spectacolul poate fi urmărit foarte bine de către toate generațiile de spectatori. Nici din punct de vedere muzical nu e ceva foarte nou; regăsim liniile ei melodice atât de specifice, practic de la prima replică auzită îți dai seama că va fi ceva marca Ada Milea, ceea ce, pentru cei care nu o iubesc, poate fi o problemă. Ce e foarte bine și mă bucur că a făcut-o din plin, e faptul că a apelat la o orchestrație de amploare, îmbinând sunetele scoase de corpul uman sau de diferite obiecte casnice (capacul de oală lovit sistematic și telul care atinge ritmic fundul oalei de inox sunt doar două exemple) cu cele scoase de instrumentele clasice de cântat (ritmul este dat tot de clasica tobă, căreia i se alătură tuburile de plastic, pline sau goale). Acestei orchestrații care a adus în joc toată distribuția spectacolului, transformându-i pe toți actorii în personaje principale, li se adaugă o mișcare scenică destul de coerentă și de logică, care ajută la mutarea atenției de pe un centru pe altul al acțiunii (uneori, totuși, scena mi s-a părut mică pentru o scenografie destul de aglomerată în detalii). Am lăsat la urmă vocile. Căci Ada Milea a avut nevoie de voci pentru acest nou spectacol. Și s-a cântat pe voci, din plin. Ceea ce e foarte bine, pentru că duce tema visătorului într-un plan mai profund – ascultând vocile te trezești întrebându-te dacă nu cumva ai fost și tu, pentru cel puțin câteva momente, visător/visătoare în viața prezentă sau într-o altă viață. Și te mai provoacă să te întrebi: până la urmă, ce e rău în a fi visător?

Peter și Kate – Emanuel Becheru și Corina Grigoraș sunt și nu sunt personajele principalele ale Visătorului. Dacă Peter este Visătorul, ei bine, el nu este neapărat și prsonajul central al spectacolului, ci, mai degrabă, devine arhetipul copilului-cu-capul-în-aer, al visătorului, acel copil de care te îndrăgostești din prima clipă, dar căruia îi ajungi foarte greu la suflet. Nu știi la ce visează, habar n-ai ce gândește și te face tot timpul să te întrebi dacă știi să-i ajungi la suflet, să-l înțelegi cu adevărat. Kate e adorabilă, așa cum i-a dat viață Corina Grigoraș; plutește în cea mai mare parte a spectacolului, dar, nu știu cum face că e și pământeană în cel mai profund sens al cuvântului.

Andrei Merchea Zapotoțki a fost în mare formă vocală, dezlănțuit în multe din momente, cu o plăcere de joc resimțită atât în momentele de prim-plan, cât și în cele de grup. Valentin Florea și-a asumat rolul de la început și până la ultimul pas făcut pe scenă, jucând în contre-emploi, inclusiv din punct de vedere vocal, dar fără acele tușe grosiere care să ducă rolul în derizoriu. Dovada maturității sale artistice a fost dată de modul cum a ales să se integreze în ansamblul scenic: chiar dacă nu el era în prim-plan, îl vedeai acolo, sprijinindu-și colegii, fiind atent atât la parteneri, cât mai ales la sală, el preluând foarte mult din energia sălii pe care a adus-o în joc, ceea ce a contribuit în mod esențial la dinamica spectacolului. Cătălina Bălălău a fost copilul perfect, sau, mai bine spus, întruchiparea perfectă a copilăriei.

Ada Milea și-a pus toată experiența ei (scenică) în joc și a scos din trupa de actori a Teatrului Tineretului Piatra Neamț cam tot ce au ei mai bun. Dar, mai întâi de toate, le-a dat voie să se joace și să joace cu poftă și energic. Și așa se face că Visătorul e un spectacol proaspăt, dinamic și plin de culoare.

Am ales inspirat atunci când mi-am spus că iau (din nou) calea Aradului ca să văd anumite spectacole în cadrul FITN 6. Și dacă o să ajungeți la Piatra Neamț, atunci luați în calcul și o vizită la Teatrul Tineretului pentru a viziona „Visătorul” după Ian McEwan, un spectacol-concert de Ada Milea.

„Visătorul” după Ian McEwan, un spectacol-concert de Ada Milea