Viforul la TNB – ratarea istoriei

Nu știu câtor spectatori de astăzi le mai spune cu adevărat ceva numele lui Barbu Delavrancea. Și cu mult mai puțini își mai aduc aminte că a fost și primar al Bucureștiului, printre multe altele. Eu mi-aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri că în liceu am studiat „Vlaicu-Vodă” de Alexandru Davila (cred că mai am și acum cartea prin bibliotecă, mâzgălită bine de profesoara de limba română, nu de mine!) și știu că nu s-a grăbit niciunul dintre colegii de generație să studieze cu sârg piesele de teatru istoric. Dacă atunci n-o făceam dintr-un patriosm cultivat cu asupră de măsură și asumat ca pe o directivă de partid, ei bine, astăzi, se pare că asistăm la un alt fenomen, la fel de îngrijorător, chiar dacă nu de proporțiile primului menționat: celebrarea a 100 de ani de la Marea Unire trebuie făcută cu orice preț și prin orice mijloace, deci… inclusiv prin montarea unor spectacole de teatru.

O piesă cu subiect istoric cere foarte multă documentare, pricepere a contextului istoric și accent care să cadă pe relațiile dintre personaje; pentru ca spectatorul să plece acasă cu o idee foarte clară în legătură cu taberele aflate în opoziție, alianțele și înțelegerile, cine cu cine s-a luptat și, mai ales, de ce. Altfel, iese ceva nu trebuie revăzut. Și, din păcate, la Viforul lui Alexandru Dabija nu o să revin în sală.

Istoria Moldovei este încărcată cu tot felul de evenimente, succesiuni la tron neașteptate sau nu, bătălii purtate de-a lungul și de-a latul întregului teritoriu, alianțe cu turcii, polonii, ungurii sau rușii, după cum dictau vremurile. Și pentru mulți novici toată această istorie se împarte în două mari epoci: înainte și după Ștefan cel Mare. Barbu Delavrancea scrie Trilogia Moldovei din dragoste pentru acest mare domnitor și încearcă prin intermediul celor trei piese să aducă sub lumina reflectoarelor succesiunea de evenimente de după moartea marelui domnitor, din multe motive, principalul fiind admirația pentru faptele acestuia. Evident că spectatorul se așteaptă să înțeleagă cum se fac și se desfac alianțele în anii de după Ștefan cel Mare, să-și dea seama cam ce caractere aveau cei care s-au aflat vremelnic la conducerea acestei mici țări și cum de a reușit să reziste sute de ani fără să dispară ca entitate statală.

Din păcate, montării semnate de Alexadru Dabija îi lipsește claritatea și gestionarea eficientă a textului, astfel încât coerența este exact calitatea pe care o tot căutăm timp de aproape două ore, cât durează spectacolul. Din ce-am reușit eu să înțeleg, am impresia că el și-a dorit să contureze foarte bine personajele, în dauna tramei, numai că pentru asta trebuia să aibă și actori pe măsura rolurilor și, de ce nu, sudați ca echipă. Marius Manole încă nu e la forma de acum câțiva ani, are multe momente când ai impresia că orice-ar rosti, ar folosi același ton și aceeași frazare și nici nu a avut un partener de scenă care să-l stimuleze. Dabija a încercat în permanență să-l pună în antiteză pe Ștefăniță cu Luca Arbore și Carabăț, numai că a dus prea în extrem această opoziție – eu nu înțeleg nicicum scena cu Contele Irmsky (Irma) care rămâne în chiloți pe scenă, moment urmat de o cântare în cor fără noimă. Dacă s-a dorit căderea în derizoriu a lui Ștefăniță ei bine, mai degrabă cred că a căzut în dizgrație Marius Manole și mai puțin personajul.

Cei trei tineri apropiați lui Vodă – Moghilă, Calotă, respectiv Nichita își găsesc în actori întruchipările (aproape) perfecte, sunt constanți în joc de-a lungul întregii reprezentații, numai că n-am înțeles de ce regizorul a ținut să ne amețească cu intrările și ieșirile lor fără rost, cu o mișcare scenică ce părea că vine din saloanele marilor curți europene, și nicidecum din spațiul moldav (bătăile cu ciomege aduc mai mult a bătăi cu spade, plus că-mi par executate stângaci de multe ori, poate și pentru că se trece brusc de la un moment la altul, nu există tranziții care să asigure fluență). Se bea mult, se țipă/urlă și mai mult – am convingerea că prin asta Alexandru Dabija vrea să ne aducă în prim-plan defectele caracteriale ale celor de care depind destinele Moldovei, dar la un moment dat parcă e prea mult. De la jumătatea piesei încolo am trăit cu senzația că regizorul și-a dorit să credem că toate personajele sunt bete sau sub influența alcoolului și de aici și ideea că nicio decizie politică nu s-ar fi luat în deplinătatea facultăților mentale. Dar e păcat să imprimi spectactorului (în special celui care nu cunoaște istoria Moldovei) ideea că moldovenii și-au construit istoria fiind beți mai tot timpul.

Femeile își au partea lor de glorie, Ana Ciontea face o Oana credibilă în nebunia ei, deși uneori are niște gesturi mult prea vulgare, care riscă să-i diminueze din autenticitate. Ilona Brezoianu face și desface vorbe, relații și alianțe, astfel încât la final voia ei să triumfe. Cred că e singura care-și asumă rolul integral, fără să dea impresia că ar ieși din el, fie și preț de câteva secunde.

Sunt multe momente când mijloacele teatrale folosite par ieftine și deloc potrivite cu personajele: de exemplu, mâncatul cornetelor de înghețată, o scenă care pare decupată dintr-o altă piesă și adusă în „Viforul” fără nicio legătură, doar de dragul unei împrospătări sau actualizări a textului; proiecțiile video sunt și nu sunt în concordanță cu ce se întâmplă pe scenă – cel mai rău îmi pare de faptul că s-a introdus zimbrul în proiecție, dar nu s-a înțeles și motivația (până la urmă, zimbrul apare și pe stema Moldovei, dar… oare de ce?). Și nu mă număr printre cei care cred că istoria s-a scris doar de către oameni perfecți și fără defecte, ba din contra. Dar mă așteptam la o abordare onestă a contextului istoric și a profilului celui care se afla la conducerea Moldovei în acele momente.

Așteptam mult mai mult de la „Viforul” lui Alexandru Dabija, mai ales datorită faptului că el nu e la prima piesă istorică pe care o regizează. Din păcate, oricât s-ar diminua din minusurile de la premieră, spectacolul în sine nu cred că va câștiga prea mult în valoare odată cu următoarele reprezentații. Și e o pierdere pentru că în felul acesta spectatorii se vor îndepărta și mai mult de ceea ce numim generic „piesă istorică”.

„Viforul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea