Viața e mai dreaptă decât moartea

La o primă lectură, cartea neobișnuită a Narinei Abgarian este o neliniștitoare inventariere a suferințelor provocate de război.

„Să scrii despre război e ca și cum ai distruge în tine speranţa. Ca şi cum ai privi moartea în față, străduindu-te să nu-ţi fereşti ochii. Căci dacă ţi-i fereşti, te trădezi pe tine însuți.

M-am străduit cum am putut. Nu sunt sigură că am reușit.

Nu demult, familia noastră a avut o mare bucurie sora mea a născut un băiat. Îmbrăţişările rupte s-au refăcut, vorbele bunicii Tata și-au aflat adevăratul înţeles.

Viaţa e mai dreaptă decât moartea, tocmai ăsta e adevărul ei indestructibil.

În asta trebuie neapărat să credem ca să trăim mai departe.” (p. 260)

Ivit brusc, războiul schimbă cu totul existența unei localități de graniță, transformându-i pe vecini în adversari versați, cum cu amărăciune se constată, în tehnici de intimidare. Bătrânii, femeile și copii sunt vulnerabili, prinși fiind în mijlocul unor evenimente pe care nu le înțeleg, dar cărora sunt nevoiți să le facă față. După izbucnirea războiului, nimic nu mai la fel ca înainte – relații de rudenie, responsabilități profesionale, călătorii scurte, mersul pe drum, mersul în grădină. Nici ceaiul de cimbrișor nu mai are același gust.

Bărbații din Berd pleacă pe front. Unii nu se mai întorc, alții revin acasă infirmi. Faptul că sunt mulți oameni în situații disperate – orfani, văduve, bolnavi – pare să atenueze dramatismul situațiilor prezentate, sugerând acomodarea cu suferința. De plecat din Berd, aproape nimeni nu pleacă. Fiecare are propriul plan de rezistență până la sfârșitul, deloc previzibil, al războiului. Cazul prizonierilor este, de asemenea, dramatic, mai ales că printre ostatici sunt și oameni în vârstă, care nu fac față cruzimii soldaților și se întorc, când se întorc, cu mințile rătăcite.

Războiul este atât de aproape de sat, cuprinzându-l din toate părțile, încât casele sunt jupuite de gloanțe sau aruncate în aer de obuze. Oamenii își duc viața mai departe, în condiții de front, sperând că autoritățile vor face un drum ocolitor pe care să-l poată folosi, ceea ce nu se întâmplă. În fiecare familie se petrece, de multe ori discret, o dramă.

„Construcţia de scânduri care servea drept încăpere de serviciu era sub scara ce ducea la verandă. Înainte spălau vasele în bucătărie, dar de când cu războiul totul se schimbase – casa era pe colţ, chiar la marginea oraşului, și se vedea de dincolo ca-n palmă. Lunetiştii se şi distrau vânând la ferestre silueta lui Ehizabet. Spărseseră toate geamurile, făcuseră ţăndări vasele. Bărbaţii făcuseră în grabă niște panouri pe care le atârnau noaptea în ramele goale, dar focul nu înceta, iar gloanțele străpungeau cu uşurinţă scuturile de lemn. Au fost nevoiţi să se mute în partea dinspre nord a casei și să construiască o extensie a bucătăriei sub scara verandei.” (pp. 226-227)

Casa lui Ehizabet este ultima din sat și, prin poziționare, cea mai expusă ostilității și ostilităților. Familia nu mai poate folosi bucătăria, țintită permanent de soldații care se amuză trăgând în geamuri sau în veselă. Adaptarea devine echivalentă supraviețuirii. O bucătărie este improvizată în cealaltă parte, mai ferită, a casei.

Fiecare povestire este construită în așa fel încât să realizeze o imagine de ansamblu a vieții protagonistului. Ca să se înțeleagă ce s-a pierdut din pricina războiului, apar menționate toate întâmplările semnificative prin care a trecut un om: copilăria, părinții, întemeierea familiei, casa, obiectele, ritualurile domestice, relațiile cu străinii, serviciul etc. Momentul nefast, cu toată influența sa decisivă asupra cursului evenimentelor, este prins succint, în doar câteva rânduri, ca și cum s-ar dori eludarea sa – lucru imposibil, în ordinea realității și a ficțiunii.

În desfășurarea aproape cronologică a faptelor, se insistă asupra prezentului. Perspectiva narativă creează impresia că timpul se dilată, efect obținut și prin utilizarea detaliului. Ca să poată trăi în condiții cât de cât normale, oamenii își drămuiesc timpul. Împărțit în secvențe mici, planificate, viața devine suportabilă.

Ninik și-a pierdut soțul, plecat pe front. A pierdut, în împrejurări bizare, și copilul, lăsat în grija bunicii. Ninik nu plânge și nu se plânge. O îngrijește cu devotament pe femeia capricioasă care-i este mamă. Ca aproape toți localnicii din Berd, Ninik s-a refugiat în muncă și în tăcere.

„A lăsat carafa pe noptieră – pe fundul ei scânteia mat moneda veche de argint. A ieşit, închizând bine uşa după ea. Astăzi la prânz o să fie supă ţărănească de găină cu orez și gălbenuş de ou, aromată din belşug cu coriandru tocat mărunt – mamei îi place foarte mult. La cină Ninik o să coacă o sali – pe un aluat subţire, în straturi, presărat cu zahăr. Sosise deja timpul să se ocupe de ea o treabă complicată.

Mai întâi a pus găina la fiert, apoi a frământat aluatul și, acoperindu-l cu un ștergar, l-a pus deoparte să respire. Cât a măcinat ea umplutura de plăcintă din făină și unt topit -, în camera din fund cu vedere spre păduricea de chiparoşi mama ei a plâns neauzit. Din ziua morţii copilei, Ninik nu mai schimbase nicio vorbă cu ea. Nu-i reproșa, n-o învinuia. Avea grijă de ea, care căzuse la pat de suferinţă, cu devotament, cu dragoste. Îşi purta durerea cu tăcută, resemnată demnitate. Și tăcea, tăcea, tăcea.” (pp. 221-222)

Dintre portrete, se distinge cel al lui Armenuș, o femeie care se declară fericită, cu toate că a fost abandonată de soț. Își crește singură copiii și are grijă de gospodărie. Fericirea lui Armenuș nu este semn de naivitate – trăsătură pe care ar fi moștenit-o de la bunicul ei.

„Armenuş oftează.

I s-a tot spus din copilărie: Cea mai importantă în dragoste e jertfa. Tu ești armeancă, trebuie să le fii devotată tuturor celor pe care-i iubești – părinților, soțului, copiilor. Mai întâi ei, apoi tu. Ăsta-i tot rostul iubirii.” (p. 95)

Mai ales femeile au tăria interioară de a îndura mai mult decât ai crede, omenește, că este posibil. Viața e mai dreaptă decât moartea este un titlu care, la finalul lecturii, te face să revezi în minte galeria de oamenii blajini, harnici, uneori plin de hachițe, alteori doar lipsiți de noroc, locuitorii din Berd, zonă de război.

„Viața învinge mereu moartea, spunea bunica Tata. Eram mică, nu înţelegeam prea bine ce vrea să zică, ridicam din umeri şi oftam. Mi se părea că e un joc: oamenii mari trebuie să rostească vorbe plictisitoare şi neclare, iar copiii să le asculte fără să le pătrundă înţelesul. Apoi Tata n-a mai fost, și odată cu ea s-a sfârşit copilăria. Iar apoi au venit războiul şi multe lucruri pe care aş vrea să mi le pot şterge din amintire pentru totdeauna.” (p. 259)

Scriere-document, mărturie a supraviețuitorilor unui război nu doar cu vecinii, ci și cu destinul, romanul Narinei Abgarian prinde într-o cheie a înțelepciunii întâmplările care, odată trăite, se cer povestite. Dincolo de temă, tehnicile de relatare sunt uimitor de diverse, mizând pe calitățile povestitorului, pe răbdare, simțul observației și discernământ. Ca pe o scenă cu inserții patriarhale, se desfășoară amestecul de obișnuit și neobișnuit, zile albe și zile negre, dreptate și nedreptate.

Despre autoare găsim informații în prezentarea editurii:

NARINE ABGARIAN s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supraviețuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briusov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ținut mai mulți ani. Textele sale despre o fetiță numită Maniunia au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunia pișet fantasticeski roman (Maniunia scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunia, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunia, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). Pornind de la trilogia ei, s-a realizat un serial TV de zece episoade. Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopis v karakuliah (Semion Andreici. Letopiseț în mâzgălituri, 2012) a fost desemnată cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat premiul BABY-NOS în 2013. Romanele și volumele sale de povestiri au impus-o drept una dintre cele mai importante voci ale literaturii ruse actuale; dintre acestea amintim: Ponaehavșaia (Imigranta, 2011), Liudi, kotorîe vsegda so mnoi (Oameni care sunt mereu cu mine, 2014), roman nominalizat la Premiul Bolșaia Kniga, Zulali (2016), ecranizare în 2021, Liudi nașego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Viața e mai dreaptă decât moartea (Dalșe jit, 2018; Humanitas Fiction, 2024). A cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în peste 20 de limbi a bestsellerului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon (Humanitas Fiction, 2023), roman câștigător al Bolșaia Kniga – Premiul cititorilor, devenit, de asemenea, bestseller, iar în 2022, volumul de povestiri Molceanie țveta (Tăcerea culorii). În 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. În 2022 s-a mutat din Rusia în Armenia natală, iar în prezent trăiește în Germania.

Las mai jos alte fragmente:

„Armenuş stinge lumina în casă, aprinde lampa cu ulei şi îşi face un ceai de cimbru. Întinde pe masă nişte foi de hârtie, citește conştiincios ce a scris cu o zi înainte, tăind fraze și paragrafe întregi. Rescrie. Şi continuă de unde s-a întrerupt:

…aş vrea să fie veşnic vară. Să fie acoperişurile pârjolite de soare. Să-mi curgă-n palmă la amiaza fierbinte şuieratul insistent al cicadelor. Să fie larmă de păsări și apusuri târzii. Să fie cerul nopții dens și aproape – să te ridici pe vârfuri și să iei în mâinile făcute căuş laptele de cerneală. Să şuiere vântul în coroanele înalte ale stejarilor – aşa cum numai el ştie. Așa, de parc-ar respira: hşşş-şşş, hsss-sss…

Armenuş adoarme mult după miezul nopţii. Se trezeşte înainte de ivirea zorilor.

– Poate azi vine tata? întreabă mezina la micul-dejun.

– Poate vine, se învoieşte Armenuş.

Fetele mai mari se uită una la alta, pufnesc, dar, prinzând privirea mamei lor, tac. Pe tatăl lor l-au văzut doar cu doi ani în urmă. A venit pentru o săptămână, apoi a plecat.

Bani, ce-i drept, trimite negreşit, nu prea mulţi, dar trimite. Câteodată le sună – fetiţelor, fetiţelor. Cele mici vorbesc bucuroase cu el, cele mai mari îl salută și dau receptorul mai departe.” (p. 94)

„A fost atât de devotată, cât o ţineau puterile: şi-a respectat părinţii, şi-a iubit fără măsură copiii și nepoții, a avut grijă uitând de sine de soţul grav rănit – acesta s-a refăcut chinuitor de încet, cu greutate, avea coșmaruri. Adormea – și se trezea deodată scăldat în sudoare și lacrimi. Când s-a făcut bine, a plecat după muieri. Fugea de moarte, poate, sau poate îi era dor de viaţă. Când se întorcea după vreo aventură, se aşeza în genunchi şi-i cerea iertare, promitea să nu mai facă niciodată. Ea îl ierta şi-i mai năştea un copil. El iar dispărea. Iar apoi a plecat de tot. Bani trimitea puţini, Armenuş nu-i risipea, îi păstra într-o cutie. Se descurca cu propriile forţe – cocea, cosea și scotea la vânzare, nu se dădea înapoi de la treburile grele ale casei: spăla covoare, puf şi lână de oaie, vătuia plăpumi grele de ţară, umplea perne, ajuta la strânsul recoltei și la pregătirile pentru iarnă. Se învârtea ca spiţa roţii, dar, cum-necum, se descurca. Când fetele mai mari o întrebau de ce nu cheltuieşte banii trimişi de tatăl lor, ridica din umeri. Lasă-i acolo – Dumnezeu vede.

…aş vrea să fie veşnic vară. Să fie furtuni neașteptate și torențiale, care să răpăie ca alicele pe burlane. Să fie fulgere, cum sunt numai în munţi, cu cinci degete, mortale, fiecare înfigându-se în pământ ca lancea unui ajdaak ceresc. Să ieși pe verandă în plină furtună, fără să-ți fie frică de nimic, fulgerele nu-i lovesc pe cei care nu se tem de ele, să pășești cu picioarele goale pe podeaua de scânduri udă – și să respiri: hșșșș-hșșș, hșșșș-șșș…

Berdenii o socotesc pe Armenuş săracă cu duhul. Seamănă cu străbunicul ei, Anes, căruia, de urât ce era, i se zicea pel – prostuţul. Acesta refuza să ia banii daţi cu împrumut. Vouă vă trebuie mai mult, zicea. Trăia modest, aproape la limita sărăciei. Era un om ciudat, omul lui Dumnezeu. Născocea poveşti – stranii, de pe alte tărâmuri. Despre fecioare oarbe ale mării care se hrănesc cu păcatele oamenilor și de aceea nu văd nicicând lumina zilei, despre pasărea Păcii, care de cinci mii de ani sălăşluiește sus, în cer, și nu vine pe pământ, fiindcă nu poate să coboare decât acolo unde nu e război. Iar pe pământ e război peste tot.

Pel-Anesant Armenuş chiar seamănă cu străbunicul ei, afirmă berdenii. A luat pe umeri lumea întreagă și o poartă: fetele, casa, gospodăria. Îi ia apărarea lui bărbatu-său ăla bun de nimic. Umblă vorba că el trăieşte pe picior mare la oraş şi trimite firimituri, ca să nu se spună că și-a lăsat familia. Alta l-ar fi dat în judecată pentru pensie alimentară, dar Armenuş îl iubeşte, îl aşteaptă. Își dojeneşte fetele fiindcă refuză să comunice cu tatăl lor.” (pp. 96-97)

Viața e mai dreaptă decât moartea de Narine Abgarian