În prima zi de toamnă Cordel dă jos toate geamurile casei
cu tocuri cu tot
sapă adânc în pivniță și nu vorbește decât la telefonul fix.
vecinii se baricadează în case dau drumul la câini în curte
să latre rafalele de vânt dacă vreuna le împinge peste case
vreo frunză două
în prima zi de toamnă găinile ouă gata vopsite pentru Paști
în cuibarul popii și
la birt nu mai iese lumea deloc
puțini se mai încumetă să meargă după pâine
cerul zumzăie colinde albastre
copiii își iau în brațe părinții bătrâni
Cordel dărâmă și câte un perete al casei câteodată în prima zi de toamnă
ca șuvoaiele de frunze uscate să se scurgă mai ușor înăuntru.
La el se strâng toate frunzele din pădurile adunate în jurul satului
(n-are rost să întrebați de ce la el. nici el nu știe.)
În ziua aia bruma din anul următor se ridică din pământuri
ruginie mirosind a iarbă verde și a răsărit de soare. Sau a apus.
În ziua aia mă sună scurt pe fix, mereu cu aceleași cuvinte stâlcite
din Twin Peaks: It’s happening again!
Atunci știu că a venit toamna.
Satul e deja pustiu și uscat când plec de acasă
roiurile de frunze încep să coboare încet peste sat
galbenul pădurilor miroase puternic de la o poștă
La poștă, scrisorile se usucă și ele pe la colțuri. Nimeni nu mai scrie.
Toate lumea citește mondenități. ”Andreea Marin e o frunză. De unde a aflat?”
Pe Cordel îl găsesc de obicei transpirat făcând semne stranii prin aer
cu mâinile dirijând șuvoaiele tot mai groase spre fereastră
sau spre peretele dărâmat al casei:
– Ia un târnăcop și mergi în beci, te rog. Ai țuică fierbinte, cu piper, după ușă.
Să nu dea dracu’ să le mai zici vreo poezie de-a ta
că le sperii.
Știu. O singură dată am făcut asta: au rămas blocate în ușa beciului
au plesnit tocurile și era să se prăvălească bojdeuca peste mine.
Unele au râs atunci, altele au plâns, au cerut țuică atunci și eu le-am dat.
După ce reglează viteza de zbor a frunzelor coboară și el în pivniță.
Săpăm amândoi în tăcere, grăbiți. Fără să mâncăm, fără apă.
Mi-a zis mai demult că numără în gând fiecare frunză
care intră în beci pe lângă noi.
Când ne apropiem de sfârșit mereu mă întreabă:
– Știi că ești singurul cretin din sat care mai are telefon fix?
– E telefonul pentru toamnă… Și nu sunt singurul.
– Dă-te-n puii mei, zice, râzând și obosit.
După ce intră toate frunzele în beci, îl ajut să pună
la loc ferestrele și peretele casei. De obicei e trecut de miezul nopții.
Apoi coborâm în pivniță, Cordel trage țoiurile vechi între noi și bem țuică
toropiți de oboseală. Din tavanul pivniței frunzele cad toropite și ele
lin pe fața lină a lacului pe care în prima zi de toamnă
îl săpăm amândoi. Mai mult el.
Bem țuică și nu vorbim nimic. Niciodată. Ne uităm la frunzele cum cad în luciul
timid luminat de stelele galbene crescute în tavanul beciului.
Când din apa abia vălurită de atingerea frunzelor
începe să se ridice Primăvara anului următor, transparentă și voioasă,
Cordel înșfacă țoiurile cu o singură mână și se ridică din iarbă:
– Acum du-te și scrie ce vrei să scrii. Or să râdă de tine.
Râde și el. Obosit.
Pe drum spre casă mă gândesc să scriu un poem cu o pivniță
aflată într-o frunză galbenă în care e săpat un lac neted, eminescian.
Dar, vorba lui Cordel, o să râdă lumea de mine.
Foto credit :freebigpictures.com
