Continui prezentarea romanelor selecționate pentru Goncourt, începută cu L’autre qu’on adorait (articol aici). Tânăra Leïla Slimani (n. 1981, Rabat) semnează, prin Chanson douce, al doilea său roman (după Dans le jardin de l’ogre – Gallimard, 2014), o scriere puternică, matură și amară asupra societății actuale, prinsă în conflictul dintre viața personală și cea profesională, laturi ale individului ce ne apar brusc drept ireconciliabile.
Textul reprezintă, în fapt, o reflecție lipsită de concesie cu privire la formalismul ce acaparează gradual cotidianul, căci explorează, și nu fără a tulbura, relațiile dintre indivizi, raporturile interumane care nu mai pot atinge spontaneitatea, chiar și când se desfășoară sub același acoperiș familial. Romanciera livrează o imagine frustă a instituției familiei (tonul nostalgic nu își are locul în postumanitate), însăși noțiuni precum „prietenie”, „afecțiune” sau „sprijin” par de domeniul trecutului, înlocuite de artificialitate, grabă și căutarea cu orice preț a comodității.
Romanul Leïlei Slimani este axat pe drama unei tinere familii pariziene din clasa de mijloc care, pusă în fața faptului împlinit, acela de a crește doi copii apăruți aproape din neant, este nevoită să angajeze o bonă. O alegere care va răsturna viețile părinților, făcându-i să treacă de la extaz la agonie și, în final, să ia parte la o tragedie atroce.
Începutul echivalează cu plonjarea în mijlocul acestei tragedii deja consumate. Aidoma romanului lui Catherine Cusset, textul debutează ex-abrupto, cu o viziune macabră care bântuie lectorul până la final, căci tematica și maniera de construcție a celor două volume sunt similare: retrasarea firului poveștii care se destramă total, până la haos, printr-un construct oarecum concentric; într-unul, subiect al cercetării este Thomas, universitar cu perspective favorabile. În Chanson douce, lumina reflectorului cade pe Louise, bonă perfectă, infailibilă, a cărei fire, aparent liniștită ca oglinda apei, ascunde abisuri insondabile. Dacă, în L’autre qu’on adorait, aș fi tentat să reproșez autoarei această opțiune personală, de a începe cu un prolog edificator, fiindcă pare să știrbească din farmecul intuirii graduale rezervate lectorului (meandrele acțiunii sunt mai subtile decât în cazul de față, abia ghicim sfârșitul tragic), aici, alegerea pare cât se poate de întemeiată: violența imaginii de debut nu poate decât să ne orpileze și să ne responsabilizeze deopotrivă. Gestul descris, prin senzorialitatea sa, prin absența oricărei îngăduințe auctoriale, e atât de pregnant, încât fiecare pagină ulterioară va fi citită în cheia (pe care o consider utilă pentru actul lecturii) unui derapaj iremisibil. Cititorul, odată pus în gardă, nu își mai permite pasivitatea părinților.
Lumea lui Chanson douce este contrariul pur al cântecului de leagăn. Spațiul exterior nu prea ajută nici el. Personajele sunt captive în corpul lor și în mediul înconjurător, legate (a se citi: dependente) unele de celelalte prin anumite convenții formale, care răpesc din sensibilitate. Omul păcătuiește prin simplificare și nevoie absolută de control. Privirea Leïlei Slimani nu manifestă indulgență pentru niciun personaj (nici măcar pentru copiii al căror simbol, inocența inconturnabilă, este zguduit din temelii, dar fără exagerare), niciun personaj nu este pozitiv în totalitate, dimpotrivă. Universul este incapabil să mai accepte o viziune optimist-paseistă asupra familiei, asupra ideii de cea-mai-bună-prietenă, asupra carierei înfloritoare. Iar Parisul, dincolo de idilismul recurent, e mai curând o cușcă: „Scuarurile, în după-amiezele de iarnă. Burnița mătură frunzele moarte. Pietrișul înghețat se lipește de genunchii celor mici. Pe bănci, pe aleile lăturalnice, îi întâlnești pe cei pe care lumea nu îi mai vrea. Fug din calea apartamentelor sufocante, a sufrageriilor triste, a fotoliilor adâncite de inactivitate și plictiseală. Preferă să dârdâie în aer liber, cu spatele încovoiat, cu brațele încrucișate. La ora 16, zilele leneșe par interminabile. Tocmai în toiul după-amiezii îți dai seama de timpul irosit, te îngrijorezi din cauza serii ce vine. La ora asta, îți e rușine că nu folosești la nimic” (traducere personală).
Și totuși, deși un roman scurt, este suficient pentru a insufla starea de apăsare și rigiditate utilitaristă. Protagonista Louise evită clișeul bonei demoniace, momente de deraiere sunt camuflate în clipele de normalitate și tandrețe (sau invers). Înțelegem că în spatele acțiunilor sale se află niște traume – meritul autoarei este acela de a le explora mai degrabă fugitiv, fără să le soluționeze; așijderea și cu finalul care, paradoxal, e relativ deschis -, niște personaje metodic descrise (spre deosebire de L’autre qu’on adorait, unde personajele se perindă prin fața noastră fără să fie ancorate în esență de ceva anume, acest roman prezintă o galerie de indivizi cu un grad mai mare de concretețe, niște figuri gravate hotărât în memorie – v. personajul lui Jacques, invocat retrospectiv, marcat de crize genuine de nervi și agasare generată de soție). Tonul echidistant față de evenimente, rezultat în obiectivarea lor deplină, permite o mai bună conturare a ceea ce se petrece între acțiuni, a ceea ce se află au-delà, în miezul faptelor. Există o discrepanță între cei ce se dezvoltă profesional prin forțe proprii, dar și prin egoism și arivism, și Louise, a cărei viață înseamnă, în aparență, trudă, devotament și, desigur, umilință. Unul dintre momentele cele mai bine conturate este acela al liniștii și eliberării de care se bucură Louise în (cvasi-)singurătatea apartamentului celor pentru care lucrează, și care îi reflectă bidimensionalitatea: „Louise nu îi spune ca această garsonieră nu e decât un refugiu, o paranteză unde vine să își ascundă epuizarea. Ea trăiește în altă parte. În fiecare zi, face un duș în apartamentul lui Myriam și al lui Paul. Se dezbracă în camera lor și își așază hainele cu grijă pe patul celor doi. Apoi traversează, goală, sufrageria pentru a ajunge în baie. Adam stă pe jos, iar ea trece prin fața lui. Privește copilul care gângăvește și știe că acesta nu îi va trăda secretul. Nu va spune nimic despre corpul lui Louise, despre paloarea sa de statuie, despre sânii ei sidefii, care au cunoscut atât de puțin soarele. Nu închide ușa băii, ca să audă copilul. Dă drumul la apă și rămâne nemișcată mult timp, cât de mult poate, sub jetul fierbinte. Nu se îmbracă imediat. Își afundă degetele în cutiile cu cremă pe care Myriam le strânge și își masează gambele, coapsele, brațele. Merge în picioarele goale prin apartament, înfășurată într-un prosop alb. Prospoul ei, pe care îl ascunde zilnic sub un teanc într-un dulap. Prosopul care îi aparține.”
Multe practici sunt arătate cu degetul (spre exemplu, persoanele care se concentrează excesiv asupra carierei în detrimentul unei vieți personale a împlinirilor), multe tabuuri sunt exploatate (copiii care, contrar așteptărilor, devin sursa iritabilității. În fapt, copiii sunt problema), multe tematici clișeizate, reinventate (feminismul, soacra fără sentimente pentru noră, prăpastia dintre clasele sociale). Chiar și așa, motivul principal pentru care acest roman a fost atât de aclamat de critică, în ciuda unei construcții romanești, e drept, destul de convenționale – cotat favorit pentru Prix Goncourt, se află pe listă și la Prix Renaudot – este franchețea. Data viitoare când vor merge într-un parc, toți cei care au parcurs Chanson douce vor privi cu alți ochi părinții tineri, copiii care se joacă. Își vor aminti de Louise și îi vor trece fiorii.
Leïla Slimani – Chanson douce
Editura: Gallimard
Anul apariției: 2016
Nr. de pagini: 240
ISBN: 9782070196678