Un „spiritus loci” bănăţean, compus şi adus La Punkt

Noua carte a lui Cristian Pătrăşconiu, Întrebări puse La Punkt, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2017, pare un „cap compus”, care indică Banatul cultural în adâncime, dar una realizată cu apropiere, o căldură în care stă şi rezistenţa volumului. Acest Bibliotecar, aş zice, în care cei 10 intervievaţi, (şi) cu autorul 11, re/fac o compoziţie unitară a locului, matrice culturală pentru care şi „ilustraţiile” lui Mirel Jichiţa, devin tablete. M-a izbit forma lor „primitivă”, provocator mişcată la margini, cu simboluri desenate nu la întâmplare, ci prin simboluri şi semne care susţin un loc fiinţat. Ele dublează o „arheologie” a Timişoarei făcute din fragmente, interviuri, mai ales că dedesubtul ilustraţiilor se titrează tema, şi ea de menţionat pentru adecvare, substanţă. De pildă, la interviul ludic (deşi sapienţial în multe locuri, aparent axate pe actorie, vioiciune, improvizaţie) cu Marcel Tolcea despre seducătoarea…seducţie, alerteţea vine din întrebări spontane şi răspunsuri paradoxale, ca pe o scenă de teatru, tema fiind tuşată dintru început: „Prolegomene la arta seducţiei”.

Cu intenţia explicită de a transcende publicistica politică, unde are patru cărţi de interviuri, recunoscute ca documente de istorie (politică), Cristian Pătrăşconiu îşi trage seva acum din mai vechile cronici şi eseuri de la început, ridicate la nivelul artei interviurilor, în care s-a impus, de fapt. De data aceasta, selectează, cum el însuşi menţionează într-un interviu, „oamenii mei”. Recunoaşte apropierea şi cunoaşterea interlocutorilor: „Cei 10 din carte îmi sunt apropiați sau chiar foarte apropiați și, în multe privințe (unii dintre ei, la modul cât se poate de direct), profesori”. Aşa se explică vitalitatea volumului (şi nu cred că va pierde temperatura, autenticitatea „corpului” compus) întrucât dialogul, bazat pe prietenie, respect şi, la fel de important, selecţia celor „bântuiţi” de spiritul Timişoarei şi împrejurimilor ei, fac, împreună o fiinţă/spirit a/l locului.

Se înşiră, cu inserturile tematice bine ţintite înaintea fiecărui dialog de Cristian Pătrăşconiu, următorii: Adriana Babeți, Marcel Tolcea, Mircea Mihăieș, Ioan T. Morar, Vasile Popovici, Robert Șerban, Cornel Ungureanu, Daniel Vighi, Dan Negrescu. Toţi sunt într-o comuniune care trasează această „geografie spirituală” (ca să preiau un nucleu tematic, punctat în eseul răspuns al lui Cornel Ungureanu), care este Banatul cultural. Aşezarea dintâi a dialogului cu Adriana Babeţi funcţionează ca o întemeiere, mai ales că autoarea alegea locul, dacă pot să spun aşa, alături de Mircea Mihăieş şi Cornel Ungureanu pentru A Treia Europă, dedicat literaturilor central-europene, extins şi asupra altor domenii, istorie, sociologie, antropologie culturale. Dă rotunjime cărţii că se face „descălecatul” cel cultural al Banatului din anii noştri cu acest proiect şi se termină cu realizările continuate de Smaranda Vultur în privinţa acelei arhive orale demne de „memorie, istorie, uitare şi salvare” a Banatului, în sâmburele lui mitteleuropean, cum scria într-o carte nucleu tot Cornel Ungureanu.

Alături de ştiinţa răspunsurilor, marcate prin expresivitate, arie culturală şi sinceritate la intervievaţi, stă, adesea, şi una a interogaţiei. Aşa, am regăsit-o pe Adriana Babeţi din Prozac, „pastilele” sale narative. Apare în aceeaşi ţinută şi aici. La întrebarea, bine plasată în incipitul dialogului, şi a cărţii (Cum se naşte o conştiinţă de central-european, acum), eseista cu o istorie personală în acordul treaz al unei Europe Centrale, se fişează ca pe un personaj:

„…conştiinţa asta e încă foarte puternică. Ea a venit spre mine printr-o istorie de familie, apoi prin toţi cei 60 de ani trăiţi la Timişoara, prin reţeaua prieteniilor şi afinităţilor şi, nu în ultimul rând, prin cultură. Prin tot ce am citit, văzut, ascultat. Prin felul de a înţelege mai multe limbi, prin stilul de a mobila un spaţiu, prin melancolie şi umor, prin acel râsu-plânsu din gesturi şi fraze. Deci este o chestiune de suprafaţă şi de profunzime, simultan, ca într-un paradox, ca însăşi ideea, dar şi istoria Europei Centrale. Şi paradoxul ăsta a început prin a-mi intra în carne şi a urcat apoi spre inimă şi minte. E acolo, în mine.”

Cel mai alert este dialogul cu Marcel Tolcea. Nu doar prin enunţurile spumoase, fără a fi cumva frivole, a intervievatului, ci prin naturaleţea desfăşurării lui. Astfel, la o replică a lui M. T., incitantă la materia în discuţie, numită şi „dihanie”:

„Seducţia este o formă de vitalitate, pentru că ea este o specie a sexualităţii, a erosului de fapt. Pentru că, prin seducţie, se încearcă abolirea spaţiilor: de la cele propriu-zise la cele sufleteşti…”

Cristian Pătrăşconiu bruiază („Nevăzutele, cum spune Horia-Roman Patapievici) ca un seducător, dovadă că se răspunde în ecou: „Exact, nevăzutele! Seducţia…”), dar şi cu proiecţii narative sau conclusive provocatoare, cum e diferenţa dintre seducţie şi propagandă.

Deşi pare compact ca un eseu (şi aproape că este, în ciuda rupturii aduse de întrebări), studiul de caz al lui Mircea Mihăieş cu privire la Leonard Cohen poartă dinamismul în faptele, întâlnirile, vorbele evocate. Portretul fascinantului Cohen vine din detaliu (fizionomic, gestual, etc), dar şi din cunoaşterea vieţii şi operei acestuia, inclusiv a celei literare. Sinceritatea propriilor reacţii ajunge la intervievat reflexie, mereu actuală şi paradoxală:

„Descopereai în fiecare gest şi-n fiecare zâmbet o exuberantă bucurie de a trăi. Era de-o nestăvilită curiozitate şi, în egală măsură, de-o directeţe a întrebărilor dezarmantă. Îţi dădeai seama că totul, alături de el, e uşor. N-aveai decât să întinzi mâna şi atingeai paradisul…”

Printre alţi scriitori, tot sinceritatea se arată vioaie. La Ioan T. Morar chiar Cristian Pătrăşconiu pune în abis genurile, proză versus poezie, punctând chiar străfundul, starea de a scrie, egală ritualului:

„Cum scrieţi poezie? Cum scrieţi proză? Care este, dacă există aşa ceva, desigur, ritualul (s. n.) pentru fiecare…”

La finalul răspunsului, francheţea lui Ioan T. Morar („Cum să scriu? Consumându-mă”) e spumoasă ca şi propunerile sale de „premii” contra rinocerizării rapide din jur. În privinţa altui scriitor timişorean, Daniel Vighi, se poate spune că tratează teme majore (criza romanului, criza lecturii) ale actualităţii noastre, de multe ori tortura(n)te, cu umorul tipic povestitorului. Fraza şugubeaţă nu lipseşte nici dumneaei:

„Fac proză cu materiale luate de pe meleagurile natale, cu numitul Laie Căcăroanţa, de pe Valea Moratului…”

Şi Robert Şerban mizează pe sinceritate. Aici dialogul e amical, are pulsul intimităţilor şi metamorfozele scriitorului se arată în toată trăirea lor, acute. Când se anunţă la cuvânt un latinist recunoscut ca Dan Negrescu, aşteptarea lectorului e luată prin surprindere. Dialogul cel mai viu vine tocmai de la un interlocutor „clasic” în formaţia sa, nu şi în…formulă. Una cu învăţăminte rare („Vrei să simţi ceva din eternitate? Înveţi latina”), dar spuse relaxat, înţelept. Alta de restrângere a cercului întrebării, dar cu deschidere mai mare în ansamblul discuţiei. De pildă, la o întrebare amplă („Ce e, din unghiul dumneavoastră de vedere, magnific, măreţ la această lume?”) răspunde cu o fineţe greu de atins, dara atingând înăuntru scăderile contemporanilor noştri la această problemă a limbii latine: „Să înţeleg prin această lume, cea romană: echilibrul, generozitatea, puterea, raţiunea. Aş mai menţiona o adevărată figură a Banatului, Cornel Ungureanu, cel care a fixat în „geografiile” sale de până acum, ca şi aici, în răspunsuri documentate, un spiritus loci bănăţean, întregit de Cristian Pătrăşconiu prin compunere.

patrasconiu „Întrebări puse La Punkt” de Cristian Pătrășconiu