Un portret născut din jocul de lumini și umbre

Ecaterina Oproiu a trecut în lumea drepților în 2024, la 94 de ani, deci după o viață lungă, trăită în două secole, astfel încât a prins o bună parte din toate marile evenimente politice care au marcat decisiv evoluția statelor; de la cel de-al doilea război mondial încheiat cu instaurarea Cortinei de Fier și venirea rușilor la putere în România până la căderea Zidului Berlinului și instaurarea regimurilor democratice în țările care au făcut parte din blocul statelor comuniste, puternic controlate de URSS. Fiind o importantă figură a publicisticii românești, Ecaterina Oproiu n-avea cum să nu fie influențată de aceste schimbări; dacă aducem în discuție și faptul că soțul ei a fost celebrul economist Costin Murgescu, atunci înțelegem mai bine cum să ne raportăm la textele scrise în toți acești ani. Pentru cinefilii înrăiți, care au trăit un număr de ani înainte de 1989, revista Cinema făcea parte din lecturile obligatorii (și constante) care îi ajutau să-și consolideze cultura cinematografică. Ecaterina Oproiu și-a legat definitiv numele de această revistă, pe care a condus-o între 1965 și 1989; a semnat cronici și articole atât pentru această revistă, cât și pentru România Liberă și alte ziare și reviste, cum de neuitat/neignorat este și activitatea ei de jurnalist TV. Miruna Runcan și Ana Smaranda Teodorescuau studiat arhivele revistelor și ziarelor pentru care Ecaterina Oproiu a scris constant, dar în același timp au citit și studiile care au avut-o în centrul atenției pe aceasta. La cât de activă a fost Oproiu, ne putem lesne imagina ce cantitate de muncă au depus cele două autoare ale volumului despre care facem vorbire aici. Chiar dacă capitolele nu sunt asumate sub semnătură de autoare, ne putem da lesne seama care sunt scrise de Miruna Runcan și care de Ana Smaranda Teodorescu; pe alocuri, diferențele dintre cele două sunt stridente, ceea ce m-au făcut să mă întreb de ce redactorul de carte n-a intervenit pentru a uniformiza din punct de vedere stilistic, dar mai ales pentru a îndepărta unele exprimări de-a dreptul deranjante când vorbim de un studiu de nivel academic. Diferențele de scriitură dintre cele două autoare ale volumului, dar mai ales dintre acestea și textele Ecaterinei Oproiu împiedică cititorul să aibă parte de o lectură alertă, cum s-ar fi așteptat, mai ales că citatele nu sunt deloc puține; a nu se înțelege că deranjează cantitatea citatelor, dimpotrivă, acestea sunt bine alese, susțin multe din ideile și argumentele puse în discuție.

O carte scrisă la patru mâini nu e o noutate, mai ales când vorbim despre cercetări academice. Antologii de texte sau, dimpotrivă, un parcurs academic unitar, aceste volume sunt de nelipsit din bibliografiile de specialitate care se află la baza unor cercetări doctorale, la elaborarea unor monografii sau pentru aprofundarea unor subiecte secundare ce intră în alcătuirea unor cercetări deja consacrate. Erwin Goffman este citat în Ecaterina Oproiu. Idolul și superproducția de cele două autoare, Miruna Runcan și Ana Smaranda Teodorescu, cu o lucrare mai puțin cunoscută publicului larg din România decât celebra Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate. Viața cotidiană ca spectacol nu e amintită deloc întâmplător, nici pasager și nici la modul superficial, dimpotrivă, ea este una din cărțile care fundamentează cercetarea celor autoare. Dar celebrul sociolog canadiano-american nu e singurul citat în cartea dedicată Ecaterinei Oproiu, lui i se adaugă un șir lung de autori, parte regăsiți în bibliografia de la finalul volumului, ceea ce-mi aduce aminte că bine ar fi fost să existe și un index, cum stă bine oricărui studiu serios. În acest context sunt de menționat și notele care însoțesc fiecare capitol, cele mai multe dintre ele bine elaborate și redactate conform regulilor internaționale, deși sunt și câteva greșeli de nume (care se repetă, nu sunt întâmplătoare!).

Ecaterina Oproiu. Idolul și superproducția este alcătuită din opt capitole, cu densități diferite din punct de vedere informativ (unele idei se repetă, dar nu creează efectul de redundanță), toate menite să contribuie la crearea unui portret complex, pe măsura personalității care a fost Ecaterina Oproiu. De menționat că referințele la familie sunt secundare, membrii acesteia fiind menționați în contexte ce țin de mediile profesionale în care a activat Oproiu.

Stilistica și retorica. Strategiile scriiturii este primul capitol al studiului, menit să ne asigure din start de seriozitatea celor două cercetătoare. Pe de altă parte, să nu uităm că Ecaterina Oproiu a scris mult, ani la rând, ceea ce imposibil să nu se reflecte în alegerea subiectelor, construcția argumentelor; ce nu se schimbă foarte mult este stilul, amprenta de scriitoare rămânând în linii mari aceeași.

<<Așa cum am văzut deja în exemplul de mai sus, una din figurile foarte des folosite, atât în articolele din presă cât și în presă (ba chiar uneori și în dramaturgia) autoarei, este enumerarea în cascadă, de sorginte caragialiană, aș îndrăzni să zic. Ea mizează apăsat pe combinația dintre epitet, comparație și metaforă, dar și pe amestecul dintre vocabularul doct, cel familiar și cel argotic, iar rosturile melanjului nu sunt doar strict umoristice: ele accelerează ritmul emoțional al lecturii, caracterizează atât masa obiectelor și/sau personajelor, cât și „privirea” cumva superioară a celei care descrie, pe muchia invizibilă dintre tipic și atipic.>> (pp 23-24)

„Însă tehnica cea mai spectaculoasă folosită de Ecaterina Oproiu, cu rădăcini adânci în tradițiile autohtone ale comediografiei realiste, este cea pe care am îndrăznit s-o numim, în reflex goffmanian, una de dramaturgie a cotidianului („everyday drama”). Ea își atinge vârful performativ cam între 1965 și 1977, deci într-o perioadă în care și viața cotidiană, și comunicarea cu exteriorul, ca și raporturile cu cenzura sunt oarecum mai relaxate, mimând o părelnică normalitate; apoi continuă cu mai puțină grație, deci mai scrâșnit, până în 1989, și revine mai degrabă cu cazne și stridențe în cărțile de după 2000 (vezi infra, capitolul Scriitoarea).

Oproiu nu are doar un simț al limbii și o memorie a vorbirii de fiecare zi cu totul excepționale, ci și capacitatea de a ordona caracteristic, cu țintă fenomenologică, formule de exprimare surprinse în tot locul și la toate tipurile de categorii sociale, tot atât de bine pe stradă, pe o terasă elegantă dintr-un oraș vest european, la un congres cu specialiști în cinema sau într-un reportaj-anchetă tv. Așa cum găsim (alegând cu greutate între puzderii de exemple posibile) în această delicioasă schiță ținând loc de cronică de televiziune în care par combinate sofisticat Moșii (Tablă de materii) și Telegramele lui Caragiale: (…)” (pp 42-43)

În Jurnalista – politichii și delicatețuri sunt abordate aspecte care țin de contextul politic, cele care impun o anumită rigoare și limite greu de înțeles pentru cei care n-au știut niciodată ce înseamnă cenzura și cum acționează ea asupra unui om care trăiește din scris. Un capitol dens în informații, în care se amestecă informațiile de ordin istoric, menite să facă ordine într-o avalanșă de schimbări social-politice care au schimbat invariabil modul de raportare al specialistului – în cazul de față, criticul de film – la artă și producțiile artistice. Se cunosc efectele realismului socialist devastatoare asupra producției de artă de masă din România, dar mai puțin cunoscute sunt „directivele” impuse de politica partidului unic în ceea ce privește selecția filmelor internaționale care urmau să fie difuzate în cinematografe și modalitățile de „interpretare” și „decodificare” a mesajelor conținute de acestea. Celor care astăzi sunt adepții oricăror interpretări, mai puțin celor de ordin stilistic, le recomand în mod special acest capitol, vor ajunge singuri (dacă sunt onești) la concluzia „nimic nou sub soare”.

Ce fel de feminism?, următorul capitol al volumului, se dorește a fi o continuarea a precedentului, prin extensia însemnărilor cu privire la notele și interpretărilor criticului de film sesizabile ochiului de specialist, mai puțin profanului, care țin de o anumită formație intelectuală. Ecaterina Oproiu a fost o bună cunoscătoare a culturii franceze, de aceea referințele la intelectualii francezi nu sunt deloc puține. De aceea n-aveau cum să lipsească nici referințele la Simone de Beauvoir, reflecții care au provocat și apariția acestui capitol în volum, al cărui miez este o abordare critică a cărții 3X8 plus infinitul; la aceasta se adaugă și critica cu privire la contribuția Ecaterinei Oproiu la Cartea fetelor, dar și exegezele născute pe marginea unor articole semnate de publicistă în acei ani (un exemplu concret: Misoginele, apărut în Contemporanul, nr. 10, 1972). Sunt anii în care Oproiu a scris foarte mult, constant, un aspect foarte bine pus în evidență de cele două cercetătoare.

La și despre film, la și despre Cinema, Ambasadoarea filmului la Cannes și Scriitoarea sunt cele trei capitole esențiale ale volumului Ecaterina Oproiu. Idolul și superproducția. Scrise cu distanțarea necesară atunci când vorbim despre un studiu academic și pe baza unui studiu îndelungat și a unei bune cunoașteri a fenomenului, cele trei capitole denotă nevoia autoarelor de a pune în ordine într-o cantitate uriașă de articole și cronici scrise pe baza vizionării unei cantități semnificative de filme și în urma lecturii a unei importante literaturi de specialitate. Faptul că a fost membră în juriul celebrului festival de film de la Cannes ani la rândul capătă semnificația adecvată și o așază pe locul cuvenit în ierarhia specialiștilor din România; sunt trecute în revistă prieteniile criticului de film cu regizorii și criticii de film care i-au influențat cariera, preferințele din rândul actorilor etc. De neegalat efortul Mirunei Runcan și al Anei Smaranda Teodorescu de a menține lumina pe studiile critice, cărora le menționează atât punctele tari, cât și limitele, cele din urmă datorate în mare parte faptului că autoarea trăiește și activează profesional într-o țară cu unul din cele mai dure regimuri politice de extremă stânga din lume. Chiar dacă scriitoarea nu se ridică la înălțimea exegetei și a jurnalistei care a fost Ecaterina Oproiu, producțiile ei literare pot fi citite și astăzi și capătă relevanță în special pentru preocupați să înțeleagă specificul unei epoci cu totul și cu totul aparte. Foarte bune observațiile cu privire la succesul pieselor de teatru, mai ales al montărilor de care a avut parte Nu sunt turnul Eiffel; cum se naște succesul, cui se datoarea succesul și cum facem diferența dintre succesul unei piese de teatru și montarea/montările acesteia, cine asigură posteritatea etc. Autoarea de piese Ecaterina Oproiu nu se ridică la înălțimea cronicarului și cu atât mai puțin a criticului de film, dar asta nu înseamnă că piesele scrise de ea nu merită să fie analizate. Pentru mine, în mod special, în aceste capitole capătă importanță semnificativă diferența dintre cronicar (asimilat astăzi jurnalistului cultural) și critic, una pe care Miruna Runcan și Ana Smaranda Teodorescu reușesc să o evidențieze și să o valorizeze, astfel încât cititorul să reușească să se raporteze corect la textele de specialitate.

„Cariera de jurnalist și critic cinematografic a Ecaterinei Oproiu, întinsă pe aproape patru decenii, pare să-i fi consolidat, foarte devreme, notorietatea. Prezentând, din 1967, imediat după înființarea Telecinematecii de miercuri seara, unele dintre filmele vechia postul de televiziune național (canalul2 a apărut un an mai târziu), dând interviuri ori schițând cronici și aici dar și la Radio, imaginea jurnalistei a prins, în scurtă vreme, dimensiuni de icon, mai ales că o anume eleganță și o evidentă dezinvoltură în relația cu publicul veneau să marcheze, cu naturalețe, schimbarea de optică a mediului și a presei în general din primii ani, cei de așa-zisă deschidere, ai epocii Ceaușesc.” (p 189)

„Experiența de la Cannes nu a însemnat doar acces direct la filme și la mecanismele de organizare internă a manifestării, ci și o imersie în presa cinematografică internațională. Relațiile ei cu jurnaliștii străini acreditați au funcționat ca o modalitate informală de transfer de know-how profesional: de la moduri de a pune întrebări, de a structura un text de festival,, de a alterna informația cu comentariul, până la contextualizarea permanentă, cu referiri economice și politice, fără ca asta să ajungă să dilueze analiza estetică. Infuzia de presă străină a învățat-o să îmbrățișeze scriitura de teren, rapidă, dar plină de detalii, să acorde atenție agendei festivaliere, nu doar proiecțiilor de film, ci și discuțiilor din jurul acestora, negocierilor, speculațiilor. În aceeași măsură, influența s-a manifestat și din partea televiziunilor străine, ale căror posturi le urmărea adesea din camera de hotel.” (p 290)

Pentru cei care sunt interesați de relația Ecaterinei Oproiu cu Securitatea există un capitol separat în volum, intitulat sugestiv Dosariada. Se simte că nu a fost capitolul preferat de cele două autoare, pentru că este cel în care notele au inclusiv greșeli de nume și câteva observații ce țin de contextul internațional sunt parțial eronate. Cu toate acestea, cititorul își poate da seama relativ ușor care a fost poziția Ecaterinei Oproiu în raport cu partidul, al cărei membră a și devenit; este deja o certitudine că a fost informatoare a Securității, dar autoarele fac lumină în ceea ce privește informațiile furnizate de Ecaterina Oproiu în baza notelor informative găsite în dosarele CNSAS, având grijă să nu lanseze afirmații fără acoperire în ceea ce privește efectul acestei colaborări asupra cunoscuților și membrilor familiei ei. O observație de ordin personal: n-am crezut că o să găsesc așa curând într-un studiu serios (riguros, de ce nu) un subcapitol intitulat Narativul pe care-l propunem, urmat de un altul intitulat simplu Alte narative; nu doar că în dicționar cuvântul are încă definiția pe care o știm cu toții, ci pentru că e un semn evident al degradării limbii vorbite, unul de care nu țineam neapărat să mă lovesc într-un text scris și redactat în limba română.

„La o lectură integrală, producția literară a Ecaterinei Oproiu e paradoxală: unitară conținutistic până la a se învârti la infinit în jurul propriei axe, din punct de vedere stilistic ea nu se deosebește decât vag de corpusul majoritar al celei publicistice, caracterizată de asociații spontane și șocante de idei, de amestecul liber între informații culese de pretutindeni, de aluzii și divagații livrești și observația directă; la care se adaugă în mod constant un ton ironic, chiar vituperant, traversând adesea limita sarcasmului și grotescului. O stilistică al cărui motor ludic, cândva de-a dreptul fermecător, se gripează treptat, la senectute, din câteva pricini ușor detectabile: (…)” (p 329)

Portret în fărâme este încheierea volumului Ecaterina Oproiu. Idolul și superproducția scris de Miruna Runcan și Ana Smaranda Teodorescu; un capitol cu rol de rezumat, în care concluziile se amestecă în mod firesc cu o trecere în revistă a principalelor aspecte pe care cele două autoare și-au propus să le evidențieze. Un studiu necesar, util atât specialiștilor, cât și cititorilor obișnuiți, care pune în evidență un portret complicat și complex, deopotrivă. Un amestec unic de calități și defecte, Ecaterina Oproiu rămâne una din figurile culturii românești postbelice despre care poate că ar trebui vorbit mai mult.

Ecaterina Oproiu. Idolul și superproducția de Miruna Runcan și Ana Smaranda Teodorescu