Acasă e acolo unde poți iubi, cea mai recentă carte a Mihaelei Miroiu, se încadrează în specia de graniță a literaturii memorialistice.
Ideea unei astfel de cărți a pornit de la o discuție cu fiul și cu nora autoarei, în timpul unui sejur la mare, în Grecia, cărora aceasta le-a spus că preferă să scrie „fără nicio plasă de siguranță despre experiența trăită a îmbătrânirii”. La șaptezeci de ani, Mihaela Miroiu privește cu luciditate spre trecut, dar este profund ancorată în prezent, în realitatea concretă, din perspectiva căreia își propune să scrie „în ordinea trăirii și a retrăirii”.
Mihaela Miroiu nu are nevoie, din parte-mi, de nicio prezentare. Este o personalitate cunoscută în mediul academic, coordonatoarea mișcării feministe din România, inițiatoarea unei școli doctorale de științe politice; de numele său se leagă, de asemenea, cercetări, studii și cărți despre politicile de gen, etică și filosofie feministă etc.
Am parcurs cartea aceasta tot „fără plasă de siguranță”, adică fără așteptări de ordin academic la nivelul conținutului sau al limbajului. Mi-a fost clar, încă de la început, că este o confesiune în care autoarea își va dezvălui și (își) va reface etape esențiale din devenirea ei ca femeie, din parcursul profesional, dar și experiențele traumatizante, precum cea oncologică și, recent, cea în care a fost supusă linșajului mediatic în urma unui scandal de hărțuire sexuală la care s-a presupus atunci, eronat desigur, că ar fi fost complice. Cartea însăși, prin capitole și mai ales prin titlurile acestora, trimite la vârste, etape și experiențe din viața Mihaelei Miroiu, a familiei sale, a prietenilor (copilăria și adolescența în Hunedoara, căsătoria, copiii, călătoriile în Spania, profesia și implicarea în mișcarea feministă, conferințele, pensionarea și confruntarea cu bătrânețea și cu deposedările inerente, pisicuțele și câinii favoriți, Hunedoara și Sibiul, cu mutarea în casă „nouă”, experiențele de pacientă oncologică).
Abordarea este un amestec (fericit, reconfortant) de luciditate, umor de calitate, ironie și autoironie. Totul dozat și ajutat corespunzător. Vârsta a treia este privită aș zice optimist, din perspectiva unui dicton propriu: „Vestea bună e că există viață înainte de moarte!”, așadar nu trebuie să cazi în depresie și să lâncezești așteptând sfârșitul, ci să trăiești astfel încât „să nu irosești” nimic din „înzestrările” cu care te-ai născut sau pe care le-ai dobândit de-a lungul anilor, să lași „o urmă bună” pe pământ, căci, crede autoarea, fiecare om are „o datorie de existență” față de cei dinaintea noastră, de la care am primit lumea (școli, biblioteci, spitale, catedrale, artă etc.). Datoria fiecăruia dintre noi este aceea de a face același lucru pentru succesori (nu cei biologici neapărat) și de „a îndrepta ce ne este cu putință din lemnul strâmb al omenirii”. Doar astfel sfârșitul e lipsit de spaime…
Vă voi împărtăși câteva impresii, în flash-uri de lectură, despre câteva aspecte abordate în carte, presupunând că vă stârnesc astfel interesul pentru aceasta.
Despre corporalitate la vârsta bătrâneții
La șaptezeci de ani, corpul feminin are inerente scăderi și neputințe: dacă în tinerețe a fost mereu agil, ascultător, la vârsta a treia devine imperfect și greoi, un corp suferind, asupra căruia ajungi să te concentrezi prea mult. Abordarea corporalității are aceeași notă lucidă și (auto)ironică, o detașare încărcată de umor: „după 50 de ani, libidoul se mută treptat spre mâncare”, iar la nivelul relațiilor tindem să cultivăm excesiv „o relație erotică, dar una cu frigiderul și farfuria”. Nu vârsta septuagenară îi displace, de fapt, autoarei, ci excesul ponderal de cel puțin 15 kg. față de normă. Doar când înoată, corpul își pierde greutatea și neputințele.
Despre „scutul generaționist” și perspectiva confruntării cu finitudinea
Ceea ce inspirat numește Mihaela Miroiu „scut generaționist” reprezintă generația părinților și chiar a bunicilor, ai ei și ai prietenilor. Câtă vreme genitorii noștri sunt în viață, iminenta sfârșitului, a propriei expieri, nu ne dă frisoane, este o etapă amânată, suspendată liniștitor în timp. Odată dispărut acest „scut”, își face loc neliniștea (notează, aici, discuțiile cu Adrian, soțul, despre mutarea din București, despre pensionare, despre organizarea cavourilor, dar întâmpină rezistență din partea acestuia, mai puțin pregătit pentru aspectele respective). Aleg Sibiul și o locuință la parter, potrivită vârstei și vieții ca pensionari. Adoră Sibiul, se reunește cu prietenele, cu Radu Vancu, mai ales acel Radu în varianta sa de activist civic și acel Radu care i-a organizat mereu lansările de carte. De asemenea, compară felul în care se raporta la pensionarea generației bunicilor și a străbunicilor din mediul rural prin comparație cu prezentul: la țară, mereu se găsea ceva de făcut în curte, în grădină, nu aveai timp să resimți depresie, ritmul era altul, presupunea activitate continuă, prelungind astfel viața.
Cum ne raportăm la „starea de îmbătrânire”?
Evocarea figurii materne îi prilejuiește autoarei analiza relației cu aceasta în timp: mama a fost învățătoare, iar după ieșirea la pensie s-a implicat în mișcări civice, chiar în politică. Obsedată de control și de curățenie, dornică mereu de atenția celor din familie, apelând inclusiv la ipohondrie în acest scop. Moartea mamei deschide intrarea fiicei în „starea de îmbătrânire”, căci dispare astfel scutul generaționist. De acum înainte, nu mai trăiește sub semnul lui „trebuie”, ci al lui „vreau”. Dispare o anumită presiune, raportarea la felul în care te văd ceilalți, la așteptările lor de la tine. Se instalează astfel egoismul necesar. Mihaelei Miroiu îi displac însă „vârstnicii apocaliptici” (cei care prevăd dezastre și care, în egoismul predispariției lor, prezic des sfârșitul omenirii).
Împăcarea mamă-fiică, în sensul de armonizare finală, se produce la Sâncrai, lângă mormânt:
am rămas fără tensiunile din relația noastră. Am rămas doar cu un dor senin și liniștit”. (pag. 26).
Despre doliu, trup, cimitir, mortalitate
„Omul la care vrei să ajungi, cel căruia vrei să-i vorbești, pe care vrei să îl plângi, nu este acolo (la cimitir, n.n.). Acolo este doar un trup despre care eu regret că nu dispare pe loc…” (pag. 29).
Exercițiu de imaginație
Prilejuit de întoarcerea în Hunedoara, ținutul natal: cum ar fi ca, la șaptezeci de ani, să o iei de la capăt, adică să înveți tot (cititul, scrisul, socotitul, examenele, căsătoria etc.)?! Nu poți relua trecutul dacă l-ai trăit deja. Exercițiul deschide o fantă în timp: evocarea copilăriei și a adolescenței sub comunism, pozne, prieteniile acelor vârste idealiste…
Un prieten întreabă: „Ce putem să facem între viață și moarte?”
Mihaela Miroiu răspunde: „Ne folosim virtuțile. Așa cum putem. Atâtea câte mai sunt.”
Program de pensionară
- Să scrie, mai ales literatură;
- Să-și ajute colegii universitari mai tineri;
- Să consilieze partide și politicieni pe probleme de etică și ideologie;
- Să fie activă civic, inclusiv pe rețelele sociale;
- Să se bucure de viața de familie, de natură, de întâlnirile și călătoriile cu prietenele, să participe la evenimente culturale împreună.
Experiența linșajului mediatic
În iulie 2024, o investigație Snoop se concretizează într-un film care prezintă două studente abuzate de un profesor pe care autoarea îl cunoștea. Declarațiile fetelor sunt curajoase și aparent șocante, deoarece profesorul respectiv părea doar un tip nonconformist, fascinându-și discipolii, care veneau în număr foarte mare la cursurile sale.
În 2025, în urma unui scandal mediatic, autoarea a fost acuzată de complicitate în cazul de hărțuire sexuală, una dintre studente afirmând că, atunci când i-a cerut Mihaelei Miroiu ajutorul, aceasta s-ar fi dovedit lipsită de empatie și ar fi trimis-o să discute cu profesorul abuzator. Linșajul mediatic este un atac și o punere la stâlpul infamiei: presă, TV, rețele sociale. Mi-l amintesc deja, am citit inclusiv declarația publică a studentei respective…
Lovitura este cumplită și autoarea scrie despre această experiență cu destulă greutate: ce s-a afirmat, ce este neadevărat, cine și cum a apărat-o. Trece în revistă etape esențiale din activitatea sa de activistă pentru drepturile femeilor din România, inclusiv a studentelor abuzate/hărțuite, care au nevoie de un cadru legal atunci când decid să își reclame hărțuitorul. Scrie inclusiv despre felul în care se raportează politicienii noștri la cercetările și organizațiile despre politicile de gen și despre discriminare…
Sunt, în carte, și capitole cu adevărat luminoase, cel despre Lizuca din capitolul omonim, numele unei cățelușe capabile să dăruiască iubire și atenție nu doar membrilor familiei, ci tuturor necunoscuților cu care vine în contact. Sau pasajele în care apar scene casnice, întâlniri cu prietenele, călătoriile, plimbările pe străduțele din Sibiu sau pe La Rambla din Barcelona.
Acasă e acolo unde pot iubi nu este o carte de dezvoltare personală, nu este o carte motivațională, ci, așa cum bine scrie Radu Vancu pe coperta a patra, „o carte curajoasă, o carte necesară. Și folositoare. Și adevărată. Și hrănitoare.” Câți, în fond, avem curajul să ne cartografiem viața astfel încât harta ei să înregistreze nu doar luminile, ci și umbrele, derutele sau fricile?!
Acasă e acolo unde pot iubi de Mihaela Miroiu
Editura: Polirom
Colecția: Ego.Grafii
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 256
ISBN: 978-630-344-406-2
Cartea poate fi cumpărată de aici.
