De câțiva ani buni încoace observ o repetitivitate supărătoare a întrebărilor puse (că nu pot să zic formulate) de așa-zișii jurnaliști, menite să ne reamintească de fațetele analfabetismului funcțional; de pe lista acestora nu avea cum să lipsească „Unde pleci în concediu?” sau echivalentul acesteia, „Când mergi la mare?”. Modalitățile de a-ți petrece timpul liber sunt multiple, așa cum sunt și fațetele personalității noastre, deci nu avem cum să fim înregimentați în astfel de întrebări. Micile noastre plăceri pot fi satisfăcute și fără a sta pe drumuri sau pe plaja uneia sau alteia dintre stațiuni, de oriunde de pe glob. Percepția asupra timpului este relativă și personală, iar reperele temporale capătă noi și noi dimensiuni, în funcție de starea noastră de spirit și/sau fizică. Dincolo de înregimentările cotidianului, care tind să fie apăsătoare, regăsim plăcerile noastre de zi cu zi, iar lectura nu are cum să fie îndepărtată de pe lista fiecăruia dintre noi, cei dispuși să vadă dincolo de aparențe, dincolo de forme și să pătrundă în profunzimea minții umane. Timpul va trece surprinzător de repede când te cufunzi într-un fotoliu, cu o carte bună în mână. Dacă ai și dispoziția de a răsfoi cărți cu subiecte și scriituri variate, vei avea parte de momente de reală bucurie. Ce au în comun Nebunul păsărilor, Moarte în ungherele liniștite ale vieții și Singoalla. O saga medievală? Aparent doar faptul că sunt scrieri/ficțiuni. Mai mult, Viktor Rydberg, autorul scandinav al unei saga culte (îmi permit să fac această încadrare, prin paralelism cu basmul cult din spațiul românesc și nu numai), a trăit în secolul al XIX-lea, iar Care Santos și Oliver Bottini sunt din aceeași generație, a celor care s-au născut în anii ’60 și începutul anilor ’70, o generație care a trăit și văzut multe, a avut parte de tot felul de provocări, poate la fel de multe ca ale părinților lor, supraviețuitori ai celei de-a doua conflagrații mondiale. Cei trei autori provin din medii foarte diferite, Peninsula Scandinavă, regiunea catalană, respectiv Germania, dar au în comun o documentare demnă de un bibliofil și un istoriograf dedicat, capacitatea de a creiona tipologii umane și de a provoca cititorul să reflecteze asupra condiției umane.
Chiar dacă e sezonul vacanțelor, sau poate tocmai de aceea, Nebunul păsărilor ne provoacă prin titlul original, iar Care Santos confirmă elementul de unicitate prin subiectul propus:
„Așezat pe fotoliul din salon, aștepta nerăbdător să se trezească și Catherine, ca să-i povestească. Cum intră, Catherine observă că Eugene ține în mâini unul dintre caietele Marthei și un deget între două pagini, să marcheze un pasaj. Eugene își pune ochelarii, caută fragmentul și începe să citească. Este descrierea unui zbor acrobatic de care, sigur, Catherine își amintește, doar și ea l-a văzut. Dansul graurilor, nota sora lui, murmurul. Un spectacol de-o frumusețe impresionantă, care o făcuse să se simtă norocoasă și fericită. Scris în cuvinte simple, dar plin de idei profunde, fragmentul le readuce în minte entuziasmul Marthei, veselia, inteligența, felul ei de a fi: naturală și, în același timp, aparte. Pasajul se încheia cu frază revelatoare: „Bine ar fi ca într-o bună zi graurii să danseze deasupra apelor golfului New York.”
Schieffelin o privește în tăcere pe Catherine. Are senzația că ea îi poate ghici gândurile, dar, cum nu zice nimic, adaugă:
– Vreau să transform în realitate dorința Marthei. Vreau să danseze graurii deasupra New Yorkului. Va fi modul meu de a-i aduce un ultim omagiu surorii mele.
– Te-ai gândit cum faci?
– Încă nu. Nu pot conta nici pe Owen, nici pe altcineva la Londra. E mai bine să merg eu însumi.
– Tu?
– Și vreau să mă însoțești.
– Bineînțeles. Dar cu o condiție.” (Care Santos, p. 190)
Romanul autoarei catalane ne transpune într-o societate aflată în plină reformă economică, socială și politică, în care europenii să străduie să-și mențină supremația în fața americanilor, dar oarecum copleșiți de numeroasele invenții și inovații, pe care se străduie să le înțeleagă și să le filtreze utilitatea, în timp ce granițele statelor se schimbă într-un ritm amețitor în epoca postpașoptistă europeană, respectiv postsecesionistă americană. Adaptarea și selecția rapidă sunt esențiale pentru a evolua, atât ca persoană, cât și ca grup. Într-un astfel de context, ornitologii aproape că nu-și găsesc locul și sensul. Studiile lor țin de latura romantică a umanității, iar concluziile lor nu prea îi ajută să se integreze într-o societate urbană industrializată. Succesul pare să fie de partea celor pragmatici:
„Julius Chambers, editorul ziarului New York World, bărbatul cu cel mai puțin timp de pierdut decât tot New Yorkul, îl avea în față, elegant și zâmbitor, pe domnul Ramón Pedraz. Chambers știa că Pedraz era inventatorul unei mașini de împăturit ziarele, care-l transformase în cel mai bogat om de mai jos de Strada 23; mai știa că era venit de undeva din sudul Europei – Spania, Italia, o insulă grecească, nu conta – dintr-un colț de lume prăfuit, locuit de oameni cu dinți lipsă, cu pielea măslinie. Și că era prieten cu domnul Pulitzer, și asta îl făcea o persoană care trebuia primită și servită, numai să nu-i propună ceva absolut abracadabrant.
– Aveți în fața dumneavoastră un bărbat proaspăt căsătorit, zise Pedraz, punându-și dezinvolt picior peste picior și oferindu-i o havană, refuzată de Chambers. Doamna mea este o femeie adorabilă, credeți-mă. Frumoasă, elegantă, delicată… Are un singur defect și exact ăsta-i motivul vizitei mele.
Chambers ridică din sprâncene, parcă întrebându-se ce trebuia să facă el cu defectele doamnei Pedraz.
– Un fiu, îl edifică vizitatorul. Are optsprezece ani și se crede artist.” (Care Santos, p. 71)
Dacă nu am avea reperele epocii creionate excelent de autoare, am crede că dialogul a avut loc recent. Raportarea la Shakespeare nu e deloc întâmplătoare: nimeni nu reușit să creioneze atât de bine tipologiile umane precum marele dramaturg englez, iar în ceea ce privește prejudecățile și stereotipiile analizate de acesta pare că invențiile și inovațiile modernității le-au agravat, în loc să le elimine sau măcar să le atenueze. Dar Shakespeare a mai bifat o performanță, fără să se fi gândit la așa ceva:
„- Nu vi se pare nimic ciudat în acest portret? A întrebat deodată conferențiarul, atât de brusc, că aproape i-a speriat.
Harting a așteptat să se-aștearnă o liniște elocventă, înainte de a continua:
– Toată lumea știe, evident, cine este protagonistul, dar… adaugă făcând o pauză. Îl știți pe cel care îl însoțește? L-ați văzut vreodată?
A făcut semn spre brațul lui Shakespeare, până atunci arătat doar pe jumătate. Pe braț se afla un șoim.
– Așa se plimba Bardul nostru prin Londra succeselor lui. Totdeauna însoțit de un șoim venerat, pe care îl dresase el însuși și de care nu se despărțea nici o clipă. Geniul nostru nu era doar un magician al cuvintelor, ci și un experimentat șoimar.
Harting a făcut o pauză, și-a ridicat privirea din hârtii și a verificat efectul cuvintelor asupra asistenței. N-a detectat nici un semnal de alarmă.
A fost, de asemenea, un expert în multe alte specii de păsări. Câte ați spune că a menționat în operele lui.? Vă voi spune eu: cincizeci și patru. Unele apar constant, precum corbii, menționați în treizeci și șase de ocazii; sau porumbeii (de treizeci și șase de ori). La fel bufnița și striga, pentru care avea o slăbiciune (douăzeci și șapte de menționări). Dar găsim și exemple la polul opus. Păsări care apar doar o dată, precum turturica, codobatura, presura galbenă, rața mare și multe altele. Când cartea mea va fi publicată veți putea să o consultați, să examinați specie cu specie și să aflați ce spune despre ele, cu câtă frecvență și în ce vers anume din ce operă le puteți găsi. Veți descoperi și ce relație a avut Bardul cu natura și de ce sunt sigur că a fost un ornitolog competent. Cartea va intra, sper, curând la tipar.
– Vreau cartea asta! I-a șoptit Martha la ureche fratelui și Eugen a zis că da. Și el o voia.
Părea un studiu făcut anume pentru ei doi. Unea păsările lui Eugene cu autorul preferat al Marthei.
– Îți imaginezi păsările astea zburând deasupra New Yorkului? A întrebat, tot în șoaptă, ea. (Care Santos, p. 145-146)
Eugene și Martha, dar mai ales Eugene, sunt martori ai epocii lor, o epocă în care banii și modalitatea de calcul a timpului au unificat, au uniformizat totul. O globalizare avant la lettre. Uitarea este esențială din cel puțin două motive: contribuie din plin la această uniformizare, dar, paradoxal, te ajută să nu faci comparații, să nu judeci, evitând înregimentări sociale și mentale care blochează perspectivele creatoare. Unii cititori se vor întreba cum arată graurul? Unde a trăit? Mai există această specie sau nu? Alții se vor întreba de ce tocmai graurul, o pasăre atât de comună încât e aproape invizibilă în parcurile și grădinile noastre. Care Santos se dovedește o scriitoare experimentată și inteligentă: nu dă răspunsuri și nu emite judecăți de valoare, ceea ce face ca Nebunul păsărilor să nu fie doar o lectură de vacanță ci mult mai mult.
Relativitatea timpului și a spațiului, reflecțiile cu privire la condiția umană sunt un fir roșu și în romanul polițist propus de Oliver Bottini. Moartea în ungherele liniștite ale vieții ne confirmă faptul că nu trebuie să judecăm după aparențe (expresia „nu judeca o carte după copertă” nu e deloc hazardată); intriga polițistă e doar un pretext pentru o comparație între Germania de Est postcomunistă și România postdecembristă. Retrocedarea terenurilor agricole, a utilajelor și a tot ce ține de agricultură a generat un fenomen greu de controlat peste tot în statele foste comuniste din Europa de Est: corupția, dorința de obține maximum de beneficii cu minim de efort, într-un context legislativ mai mult decât lacunar sunt doar câteva dintre fațetele problemei:
„Anett vorbi despre cursul trist al întâmplărilor din Prenzlin, pe care el nu voia să-l perceapă. Despre faptul că majoritatea locuitorilor nu mai aveau un loc de muncă și mulți trăiau din Hartz IV. Că, de rușine, se retrăgeau și nu mai luau parte la viața satului, că se tot îngrășau și se îmbolnăveau. Că Prenzlin, ca multe alte sate din est, devenea pustiu. Că terenurile deveneau pustii, fiindcă industria agricolă se baza în primul rând pe monoculturi, pe porumb, rapiță, soia, pe nebunia biocombustibililor, pe creșterea în masă a animalelor. Că din pricina asta se pierdea biodiversitatea, mureau familiile de albine, iar speciile de insecte dispăreau. Că „noii fermieri” sau „fermierii de retrocedări” aveau prea puține șanse să obțină, aici, câteva hectare de teren, fiindcă doar marii jucători își puteau permite prețurile, devenite ridicole, de cumpărare și de arendare. Că, în agricultura din estul Germaniei, existau din ce în ce mai puține întreprinderi familiale locale, fiindcă tot mai multe corporații neagricole – cum ar fi companiile de salubritate, optică, mobilă, imobiliare și întreprinderile cotate la bursă, în funcție de land – dețineau deja între douăzeci și cincizeci la sută din teren. Fiindcă marii jucători ofereau mult mai puține locuri de muncă decât cei mici, rareori erau implicați în structurile locale, nu locuiau, nu cumpărau, nu mâncau, nu investeau și nu făceau reparații în sate. Fiindcă politicienii nu întreprindeau nimic pentru a contracara acest curs trist al întâmplărilor, dimpotrivă, îi susțineau pe marii jucători cât mai mult posibil, de exemplu, prin intermediul sistemului de subvenționare al UE, aproape trei sute de euro pentru fiecare hectar pe an, calculează tu, Frieder, ROGA deține, în Germania de Est, douăzeci de mii de hectare, adică aproape șase milioane de euro pe an… (Oliver Bottini, 155-156)
Pentru cititorul născut înainte de anii ’80, povestea lui Bottini e un prilej de readucere aminte și de analiză detașată, iar pentru cititorii mai tineri este o sinteză istorică condensată scrisă pe înțelesul tuturor. Astfel, istoria recentă se dovedește a fi mult mai mult decât o enumerare a unor decizii politice, legi adoptate, crize politice, procese electorale tensionate. Personajul principal, Ioan Cozma, aflat în prag de pensionare, se trezește ajuns din urmă de trecutul său comunist, de activitatea sa din cadrul Securității, iar procesele inițiate de IICMER nu sunt simple „vânători de vrăjitoare”. Autorul se abține să formuleze concluzii pe marginea subiectului, deși ar fi putut să se ascundă în spatele unuia sau altuia dintre personaje și bine face. Efectele unui regim totalitar sunt complexe și de durată. Dezinformarea și manipularea sunt la ele acasă și în țările proaspăt revenite la democrație. E foarte interesant să îți aduci aminte de unele evenimente văzute prin lentila unui neutru, a unui observator din afară, așa cum este și autorul german:
„Olar era avocata pe care o menționase Ecaterina. Termenul „avocată” era doar în parte potrivit, deoarece ea era procuror la Direcția Națională Anticorupție. Cam în urmă cu un an, DNA devenise o sabie ascuțită, de când preluase conducerea fostul procuror-general Laura Codruța Kövesi, noua eroină a poporului român. Împreună cu propriii colegi, Olar ancheta politicieni, judecători, polițiști, medici, profesori și pe oligarhii cunoscuți drept „baroni”, care erau suspectați de corupție. Și erau mii, așa se auzea pe coridoarele sediului poliției, inclusiv personalități de rang înalt, precum fratele președintelui și prim ministrul Victor Ponta.” (p. 122)
Intriga polițistă e clasică, dar crima va fi destul de greu de rezolvat pentru că încrengăturile locale nu sunt nici pe departe doar locale. Disjuncția bine-rău, băiatul cel bun-băiatul cel rău devine relativă, aproape imperceptibilă în unele momente, dat fiind contextul post comunist din statele est-europene, un context care va accentua clivajele sociale și economice. Ana Desmerean, Marthen, Cozma sunt martori ai acestor transformări, iar dramele lor sunt ale noastre, ale celor care încercăm să ne păstrăm un sistem de principii și valori subscrise binelui și demnității umane. Nostalgia și tristețea sunt necesare, dar doar ca o moment de respiro, ca un moment de repaus înainte de a trece la etapa următoare.
În cu totul alt registru, Viktor Rydberg ne propune un basm, o saga medievală, dar povestea de dragoste dintre Erland și Singoalla este atemporală, așa cum sunt atemporale trăirile lor. Prin publicarea acestei saga, cei de la Editura Ratio et Revelatio fac o reparație morală mai mult decât necesară: cinematografia americană și cea on-line promovează de mai bine de douăzeci de ani o imagine distorsionată a civilizației vikingilor și a celei medievale scandinave. Povestea de dragoste dintre Erland și Singoalla se petrece într-un spațiu istoric foarte bine definit, undeva la începutul mileniului II d.Hr., când Europa începea timid să-și relanseze viața urbană, economia și cultura, profund zdruncinate de căderea Imperiului Roman și atacurile prelungite ale popoarelor migratoare. Relațiile sociale, cutumele religioase, persistența unor elemente religioase antecreștine și asimilarea acestora de către creștinism pot fi mult mai bine înţelese citind Singoalla. Dar Viktor Rydberg este, înainte de toate, un mare povestitor, care știe să dozeze atent misterul, să crească suspansul, astfel încât te trezești că nu lași cartea din mână:
„Ajuns sus, în vârful dealului, rămase însă uluit, căci mai jos zări ceva neașteptat. La pârâu stătea o fată. Chipul nu i-l vedea, căci ea nu privea în direcția lui, dar îi văzu cârlionții negri ca tăciunele, revărsați peste umerii goi și peste o rochie de culoare închisă, decorată cu șireturi multicolore. Fata își cufunda în pârâu când un picior, când celălalt. Se bucura de apa răcoroasă, poate și de bulbucii pe care îi isca prin jocul ei. Apoi începu să cânte cu o voce pătrunzătoare, melodioasă, care își găsea ecoul în pădure.
Cine era? Fiica unui țăran nu putea fi, se gândi Erland cugetând după purtare, haine, și cântecul ei, care suna cu totul altfel decât cele pe care le îngânau fetele din zonă când își căutau vitele prin sălbăticie. Atunci cine era? Poate o zână sau o prințesă fermecată. Pe deal, Erland rămase tăcut și gânditor, simțind în inimă ceva misterios, nedeslușit, care îl înfiora și totodată îl atrăgea.
Dar Käck și Grip priveau fata cu alți ochi, mârâind cu furie. Și, în timp ce Erland se lăsase cufundat în priveliște și în gânduri, Grip se năpusti în josul dealului, voind parcă să o sfâșie pe necunoscută.” (Viktor Rydberg, p. 35-36)
Dialogurile personajelor ni se vor părea familiare, calde, vii, deși fundalul bucolic nu are mai nimic comun cu mediul nostru de azi, dar gesturile, relațiile interumane și cele cu animalele domesticite și cele sălbatice ne readuc aminte de basmele românești, de povestirile uitate undeva pe rafturile copilăriei. Parabola fiului risipitor este repovestită de Rydberg în cheie medievală:
„Pe drumul într-acolo, întâmplarea făcu ca un câine zdrențăros, cu mersul încet, înțepenit de vârstă, să vină din pădure și să se aciueze pe lângă Sorgbarn lingându-i mâinile. Apoi îl mirosi pe cavaler, scoase un urlet și încercă să îi sară în brațe. Cavalerul se eliberă de câine dându-i un picior, dar apoi, privindu-l-l mai bine, se opri și exclamă:
– Bătrânul meu Käck! Tu încă trăiești! De unde vii?
Cavalerul Erland mângâie câinele nemaiputându-și reveni din uimirea acestei revederi neașteptate, căci Käck dispăruse de zece ani, și cavalerul crezuse ori că îl furaseră străinii, ori că fusese mâncat de lupi.
Totuși, revederea nu îi aduse bucurie, ci mai degrabă îl umplu în acel moment de gânduri sumbre, de presimțiri întunecate, amestecându-se cu amintiri de care ar fi preferat să se elibereze. Dar Käck îi urmă credincios pașii către castel, și fu întâmpinat acolo de cei mai bătrâni dintre slujitori, pentru care revenirea lui constitui prilej de multe discuții, reintrând apoi în posesia vechii sale cuști din grădină, spre necazul mai tinerelor progenituri din neamul câinesc.” (Viktor Rydberg, p. 112)
Regăsirea celor doi protagoniști e atipică, Singoalla fiind contradictorie în trăiri, aproape dorindu-i moartea, dar la o a doua citire, identificăm cu relativă ușurință firul roșu al unei mari iubiri care a trecut proba timpului și implicit examenul maturității. Făt Frumos a rămas frumos, dar acum este adult cu responsabilități, așa cum și Ileana Cosânzeana își păstrează o urmă de inocență și de naivitate, deși experiențele vieții o fac să fie suspicioasă, reținută. Aproape că nu contează epilogul, dar după cum aflăm din prefață, autorul a modificat finalul primei ediții publicate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acum, în secolul XXI, avem nevoie mai mult ca oricând de povești bine scrise și de momentele noastre de introspecție, departe de stresul cotidian, iar cele trei lecturi își merită locul lângă fotoliul nostru preferat.
Nebunul păsărilor de Care Santos
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
Traducerea: Jana Balacciu Matei
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 264
ISBN: 978-606-097-458-1
Cartea poate fi cumpărată de aici.
*
Moarte în ungherele liniștite ale vieții de Oliver Bottini
Editura: Lebăda Neagră
Colecția: Black Spot
Traducerea: Andrea Scrumeda
Anul apariției: 2023
Nr. de pagini: 472
ISBN: 978-606-9623-57-2
Cartea poate fi cumpărată de aici.
*
Singoalla. O saga medievală de Viktor Rydberg
Editura: Ratio et Revelatio
Colecția: Biblioteca R & R
Traducerea: Raluca Boboc
Anul apariției: 2021
Nr. de pagini: 192
ISBN: 9786069659403
Cartea poate fi cumpărată de aici.
