Apărută în 1951, cartea lui Ray Bradbury demonstrează că literatura poate anticipa, cu destul de multă acuratețe, evoluția societății, printr-un proces în care imaginația le permite cititorilor să vadă „ce va urma”, dar nu în spațiul ficțiunii, ci chiar în lumea concretă a existenței lor reale.
În cele 18 povestiri din volumul Omul ilustrat apar idei despre relația dintre om și tehnologie care nu mai sunt astăzi de domeniul SF, cum au fost considerate la momentul apariției cărții: o casă inteligentă, un dom de foc, rachete care fac frecvent drumul de la Pământ către alte planete, ubicuitatea sistemelor de supraveghere și comunicații sofisticate. În acest sens, proza lui Ray Bradbury este comparabilă cu cea a lui Asimov sau George Orwell. Sunt și lucruri care nu se schimbă, ne pune în temă autorul. De pildă, o autostradă care străbate lanul de porumb al unei familii de fermieri, al cărei trai a rămas primitiv, legat, oricum, de muncile simple, neasistate de tehnologie.
Ilustrațiile la purtător sunt un fel de tatuaje cu valoare premonitorie. Fiindcă este totuși teribil să știi dinainte „ce va fi”, toată lumea se ferește de bărbatul care poartă cu sine „scenariile” în permanentă schimbare. Oricine își poate vedea, scris pe pielea unui străin, destinul, dramatic de cele mai multe ori, condiționat de un destin colectiv. Spațiul personal se restrânge, în contextul traiului de tip comunitar, bazat pe constrângeri etice, mai ales, și pe structuri sociale rigide. În societatea viitorului, ne spune Omul ilustrat, există, în continuare, prejudecăți, prostie și haos. Nici diferențele de clasă socială n-au fost eliminate, căci natura umană își conservă proporția dintre calități și defecte.
Banii nu dispar nici ei, în format fizic (aici premoniția e falsă!) rămânând, simbolic, o componentă de statut social. În unele familii, niciodată nu sunt destui. Un bărbat visează să se plimbe cu racheta până pe Marte și face calcule la sânge, economisește, improvizează și reușește să achiziționeze un fel de rachetă la mâna a doua. Este fericit, fiindcă își poate împlini visul devenit obișnuință pentru cei mai mulți dintre prietenii lui înstăriți. Copiii se alătură tatălui în fabuloasa plimbare despre care se știe că nu e posibilă, pentru ei, ca familie săracă, decât o dată în viață. Mama rămâne la bucătărie să le pregătească masa de seară. Ea se teme să ia parte la o așa aventură. Autorul nu cred că poate fi suspectat de ironie, pur și simplu n-a intuit evoluția dinamicii rolurilor în cuplu în societatea viitoare.
În altă povestire, clonele, niște Marionete dotate cu inteligență activă, înlocuiesc perfect originalul, sunt răutăcioase și capătă independență periculoasă. Ca un AI, clonele scapă de sub control și își ucid stăpânii, cărora le fuseseră, un timp, „umbră”. Clonele sunt imprevizibile.
În povestirea În pielea celuilalt, populația de culoare de pe Marte așteaptă două decenii sosirea omului alb. Exilați de pe Terra, pedepsiți cu izolarea, oamenii de culoare reușesc să creeze, departe de locurile natale, o comunitate exemplară și sunt fericiți. Totuși vor să se răzbune pentru suferința îndurată din partea societății injuste, a oamenilor albi, în general. O rachetă ajunge, în sfârșit, de pe Pământ pe Marte, după două decenii. Omul alb este așteptat cu o serie de măsuri de segregare rasială, după modelul experimentat deja – restricții și interdicții, munci considerate umilitoare, jigniri și nedreptăți, toate destinate omului alb, care va plăti singur pentru ticăloșiile comise de un sistem întreg. De la oaspetele-prizonier colonia de pe Marte află cu stupoare că Pământul a fost distrus și că niciunul dintre locurile pe care și le amintesc cu strângere de inimă nu mai există. Oamenii au provocat, cu inconștiența lor, un dezastru. Speranța omului alb este ca pe Marte să se poată reface modelul existențial de pe Pământ. Pedepsindu-i pe negri, oamenii albi i-au salvat și, apoi, s-au condamnat singuri la pieire.
Ritmul fiecărei povestiri ar permite integrarea secvențelor într-un film SF, cu descrieri reduse la câteva elemente necesare pentru a crea atmosfera de sfârșit de lume.
Ray Bradbury invită cititorul la reflecție pe marginea unor subiecte ieșite din comun: imaginați-vă ce păcate au marțienii și cum pot fi absolviți de ele sau ce i-ar spune Edgar Poe lui Dickens pe o plajă de pe Marte.
Câteva informații despre autor găsim în prezentarea editurii:
Ray Bradbury (1920-2012) a fost un scriitor american care a debutat în 1941, în Super Science Stories. În 1947, a publicat primul volum de povestiri, Dark Carnival, urmând apoi, în serie, cărţile pe care l-au făcut pe Ray Bradbury o legendă a literaturii americane (nu numai SF): Cronici marţiene, Omul ilustrat, Fahrenheit 451. A primit puţine premii – un Locus, un Prometheus şi un Retro Hugo -, dar numărul lor este întrecut de premiile şi titlurile care i-au fost acordate pentru întreaga carieră.
Las mai jos alte fragmente:
„Optsprezece ilustrații, optsprezece povești. Le-am numărat una câte una.
La început, ochii mi s-au oprit pe una dintre scene: o casă mare, în care erau doi oameni. Am văzut zborul vulturilor pe un cer ca de carne mistuită de foc, am văzut lei galbeni şi am auzit voci.
Prima Ilustrație a fremătat și a prins viață…” (p. 13)
*
„— Mersi, am mâncat deja. Care-i problema?
— David, eşti psiholog.
— Așa sper.
—Atunci aruncă o privire la camera noastră pentru copii. Ai văzut-o acum un an când ai trecut pe aici, ai observat ceva neobişnuit atunci?
— Nu pot să spun că da. Violența, în parametri obişnuiți, o tendință de ușoară paranoia pe alocuri, obişnuită la copii, pentru că se simt permanent persecutați de părinți. Dar nimic foarte grav.
Străbăteau coridorul.
— Am încuiat camera copiilor, explică tatăl, dar au intrat cu forța în timpul nopții. I-am lăsat să stea ca să vezi ce modele formează.
Un ţipăt groaznic se auzi dinspre cameră.
— Asta e, zise George Hadley. Vezi ce poți să descoperi.
Intrară peste copii fără să bată la uşă. Țipetele se stinseseră. Leii se hrăneau.
— Ieșiți un pic afară, copii, spuse George Hadley. Nu, nu schimbați combinația mentală. Lăsați pereții aşa cum sunt. Fugiți!
După ce copiii părăsiră încăperea, cei doi studiară leii adunați în depărtare, care se înfruptau din pradă. Aş vrea să ştiu ce mănâncă, spuse George Hadley. Uneori aproape că pot vedea. Crezi că dacă aş aduce un binoclu puternic şi…
David McClean râse sec.
— Mă îndoiesc.
Se răsuci, pentru a studia toți cei patru pereți.
— De câtă vreme se întâmplă asta?
— De un pic mai mult de o lună.
— Cu siguranță se simte că ceva nu e în regulă. Vreau fapte, nu simțire.
— Dragul meu George, un psiholog nu a văzut niciodată în viața lui un fapt. A auzit doar despre sentimente, chestii vagi. Ce se întâmplă aici nu-mi miroase a bine, îți spun. Ai încredere în intuiția și în instinctele mele. Simt când se întâmplă ceva rău. Aici e foarte rău. Sfatul meu e să distrugi nenorocirea asta de cameră și să-i trimiți pe copii la mine pentru tratament în fiecare zi, vreme de un an.
— E atât de rău?
— Mă tem că da. Unul dintre scopurile inițiale ale acestor camere era ca să putem studia modelele lăsate pe pereți de mintea unui copil, să le studiem în voie și să ajutăm copilul. Dar, în acest caz, camera a devenit un canal de propagare a gândurilor distructive, în loc să fie un loc de eliberare a lor.
—Nu ai simțit asta înainte?
— Am simţit doar că vă răsfățați copiii mai mult decât majoritatea părinților. Iar acum îi dezamăgiți cumva. Ce-aţi făcut?
— Nu i-am lăsat să se ducă la New York.
— Altceva?
— Am scos câteva mecanisme din casă, iar acum o lună i-am amenințat că o să închid camera copiilor dacă nu îşi fac temele. Şi chiar am închis-o câteva zile, ca să le arăt că nu glumesc.
— Aha!
— Îți sugerează ceva?
—Totul. Dacă înainte aveau un Moş Crăciun, acum au un Scrooge. Copiii îl preferă pe Moş Crăciun. Ați lăsat camera asta și casa să vă înlocuiască pe tine și pe soția ta în inima copiilor. Camera este mama și tata și a devenit cu mult mai importantă în viețile lor decât părinții reali. Şi acum vii tu și vrei s-o închizi. Nici nu-i de mirare că există ură aici.” (pp. 26-27)
*
„Domnul Edgar Allan Poe stătea în picioare în dreptul ferestrei din turn şi respirația îi mirosea vag a alcool.
— Prietenele Hecatei sunt ocupate în noaptea asta, spuse el, văzând vrăjitoarele în depărtare.
O voce din spatele lui zise:
— L-am văzut pe Will Shakespeare pe țărm, mai devreme. Le spunea să dea zor. Pe tot țărmul, numai armata lui Shakespeare are câteva mii în noaptea asta: cele trei vrăjitoare, Oberon, tatăl lui Hamlet, Puck… toți, sunt toți câteva mii! Dumnezeule, o adevărată mare de oameni.
— Bunul William.” (p. 153)
*
„Arătă cu capul către Marte.
— Crezi că ei știu că sosim, Smith?
— Nu ştim dacă există marţieni, domnule.
— Nu? Au început să ne sperie acum opt săptămâni, înainte de a porni la drum. L-au omorât pe Perse şi acum pe Reynolds. Ieri l-au orbit pe Grenville. Cum? Nu ştiu. Lilieci, ace, vise, oamenii mor fără motiv. Dacă am fi trăit în alte vremuri aş fi spus că este vrăjitorie. Dar suntem în anul 2120, Smith. Suntem oameni raţionali. Aşa ceva nu se poate întâmpla. Dar se întâmplă! sie Indiferent cine sunt, cu acele si liliecii lor, se străduie să ne termine pe toți.
Se întoarse brusc.
— Smith, adu cărțile alea din dulap. Le vreau când aterizăm.
Două sute de cărți fură stivuite pe puntea rachetei.
— Mulțumesc, Smith. Te-ai uitat prin ele? Crezi că-s nebun? Poate. E o bănuială nebunească. Am comandat cărțile astea de la Muzeul de Istorie în ultima clipă. Din cauza viselor. Douăzeci de nopți am fost înjunghiat, măcelărit, ca un liliac care ţipă țintuit pe o muşama chirurgicală, ca o chestie care putrezeşte în subteran într-o cutie neagră. Vise rele, îngrozitoare. Tot echipajul a visat vrăjitoare şi pricolici, vampiri şi fantome, lucruri despre care nu aveau habar. De ce? Pentru că toate cărțile despre astfel de subiecte supranaturale au fost distruse acum un secol. Prin lege. Nimeni n-a mai avut voie să detină asemenea volume sinistre. Cărțile pe care le vezi aici sunt ultimele exemplare, păstrate în scopuri istorice, în depozitele încuiate ale muzeului.
Smith se aplecă și citi titlurile prăfuite:
— Povestiri de mister şi imaginație de Edgar Allan Poe. Dracula de Bram Stoker. Frankenstein de Mary Shelley. O coardă prea întinsă de Henry James. Legenda călărețului fără cap de Washington Irving. Fiica lui Rappaccini de Nathaniel Hawthorne. O vedenie la Owl Creek de Ambrose Bierce. Alice în Ţara Minunilor de Lewis Carroll. Sălciile de Algernon Blackwood. Vrăjitorul din Oz de L. Frank Baum. Coşmarul din Innsmouth de H.P. Lovecraft. Şi altele! Cărți de Walter de la Mare, Wakefield, Harvey, Wells, Asquith, Huxley – toți autori interzişi. Toate arse în același an în care Halloweenul a fost scos în afara legii și Crăciunul, interzis! Dar, domnule, la ce ne folosesc nouă astea în rachetă?
— Nu știu, oftă căpitanul. Încă nu ştiu.” (pp. 151-152)
Omul ilustrat de Ray Bradbury
Editura: Paladin
Traducere din limba engleză și note: Iulia Anania
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 296
ISBN: 978-630-368-056-9
Cartea poate fi cumpărată de aici.
