Una dintre cărțile Editurii Vremea prezente la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2026 a fost Regii României la vânătoare, cel mai recent volum semnat și publicat de istoricul Narcis Dorin Ion în colecția Aristocărți a Vremii. Istoricul, muzeograful și cercetătorul Narcis Dorin Ion este cunoscut deja publicului cititor prin numeroasele sale lucrări de cercetare despre casa regală a României sau despre vechiul București. De data aceasta, propune o istorie socială despre una dintre cele mai interesante activități ale monarhilor din toate timpurile, vânătoarea, care, realizată fiind de capetele încoronate, depășea simpla activitate sportivă și putea avea inclusiv implicații economice, politice și sociale.
Regii României la vânătoare este o amplă cercetare bazată pe o bibliografie solidă care cuprinde: arhive, documente din arhiva Bibliotecii Academiei Române, presă, memorii, jurnale, corespondență, biografii, lucrări generale, studii și articole, precum și resurse web. La finalul volumului, cititorii vor putea admira și analiza fotografii de epocă cuprinse într-un album cinegetic regal. Cartea se bucură de o structură clară în patru părți, fiecare consacrată câte unui rege al României. Ultimele două, dedicate regelui Carol al II-lea, respectiv regelui Mihai I, sunt cele mai ample, depășind cu mult primele două părți, ceea ce dovedește și felul în care activitatea cinegetică a evoluat în România modernă și contemporană.
Odată văzut titlul cărții și la prima răsfoire poate apărea o întrebare esențială: la ce bun încă o carte despre familia regală a României? Într-adevăr, despre monarhia din România s-au scris rafturi întregi de bibliotecă, sunt numeroși cercetători care continuă să o facă. Un prim argument ar fi legat de tema cercetării. Lucrarea lui Narcis Dorin Ion nu are scopul de a repovesti informații arhicunoscute, ci propune o analiză dintr-o perspectivă destul de puțin cunoscută, cea a manierei în care o casă regală atât de tânără în țara noastră a înțeles să adopte o activitate determinantă pentru monarhie ca formă de organizare politică, dar și să o transforme în mai mult de atât: într-o posibilitate de a stabili relații cu alte state, de a consolida legături politice interne între membrii puterilor separate în state. Mai mult, această îndeletnicire a regilor României a crescut și preocuparea față de mediu, de protejarea unor specii de animale sau păsări și i-a determinat să își cunoască mai bine țara fiind nevoiți să vâneze în mai multe locuri pe suprafața statului.
Istoria activității cinegetice regale este un demers ambițios, bazat pe multe date statistice, pe documente, pe legislația timpului. Din acest motiv, inserarea acestor date, uneori în cantități considerabile, poate îngreuna lectura, dar, pentru analiză în ansamblu, ele sunt esențiale. De asemenea, istoricul Narcis Dorin Ion nu își pierde talentul de povestitor nici în această carte și reușește să își treacă cititorul peste date cu ușurință și într-un mod plăcut, fără a periclita actul lecturii. Fotografiile din albumul de la finalul volumului îi prezintă pe regi în ipostaze necunoscute sau puțin cunoscute de publicul larg, deci și din acest punct de vedere avem de-a face cu un volum inedit. Raportarea autorului la personalitățile cuprinse în cercetarea sa este una obiectivă, nu a scris o carte cu scop laudativ la adresa familiei regale, dar nici nu și-a lăsat scriitura influențată de prejudecăți care au persistat până în prezent, iar acest aspect contribuie la aprecierea cărții ca făcând parte din galeria celor care contribuie la îmbogățirea istoriografiei românești.
Începuturile practicii vânătorii regale în România se produc în timpul regelui Carol I, când se înregistrează și apariția primei legi de vânătoare din România, în 1891. Locul predilect asociat vânătorii a rămas în această perioadă Sinaia, unde invitații erau găzduiți la Castelul Peleș, locul care ocupă multe dintre paginile memorialisticii interne și externe a anilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Marile figuri ale caselor regale europene au trecut pe la Casa Pădurarului, Castelul Foișor și, în cele din urmă, pe la Castelul Peleș, de unde se păstrează până în prezent prețioase fotografii de epocă. Deși s-au petrecut partide de vânătoare importante în timpul domniei regelui Carol I, nu putem afirma că a fost un împătimit al acestei îndeletniciri sau cel puțin nu la fel de pasionat ca succesorul său la tron, regele Ferdinand.
Dacă pentru regele Carol I vânătoarea a reprezentat mai mult o obligație socială, prezența sa fiind absolut necesară în anumite situații, când avea la Sinaia oaspeți de marcă din străinătate, pentru nepotul său, principele moștenitor Ferdinand, vânătoarea a constituit cu adevărat o mare pasiune, încă din tinerețe, pe care viitorul rege al României Mari a urmat-o toată viața.
În timpul domniei regelui Ferdinand se extind și locurile de vânătoare având în vedere realizarea României Mari, având acces la teritorii bogate cinegetic din Transilvania, unde prefera să meargă de multe ori. În corespondența monarhului sunt numeroase adnotări legate de această pasiune a sa, mai ales în scrisorile către fratele său, din care reiese entuziasmul lui Ferdinand față de această activitate pe care a transformat-o și în prilej de bucurie colectivă și pentru locuitorii locurilor în care ajungea, fiind trimiși dinainte țigani la locul de întâlnire al călăreților, ceea ce sporea atmosfera de sărbătoare. Marile evenimente istorice au influențat dinamica acestei îndeletniciri. De pildă, în anii neutralității României în timpul Primului Război Mondial, prezența regelui Ferdinand I pe terenurile de vânătoare este diminuată drastic, dar nu întreruptă. Țibănești, Scroviștea, Poiana Ițcani, Lăpușna și multe altele, erau locuri îndrăgite de rege pentru vânătoare, pasiune pe care a cultivat-o până în ultimele zile ale vieții sale și îi era recunoscut interesul pentru acest domeniu. Astfel, aflăm din cartea istoricului Narcis Dorin Ion că cu doar șase zile înainte de a trece în eternitate, suveranul României Mari a fost vizitat de colonelul August Roland von Spiess (1864-1953), care i-a adus regelui o scriere nou apărută despre vânătoare. În timpul domniei regelui Ferdinand I, în special după realizarea Marii Uniri, activitatea sa cinegetică a fost și o modalitate de a cunoaște provinciile nou alipite Vechiului Regat, o manieră de a crea o punte între vechile și noile teritorii, luând contact și cu populația din aceste locuri.
Din rândul monarhilor români, regele Carol al II-lea a transformat vânătoarea în mai mult decât o pasiune. Indiferent de etapele vieții sale, aflat în țară sau în afara ei, pe tron sau sub identitatea de Carol Caraiman, monarhul a practicat vânătoarea la cel mai înalt nivel. Mai mult, la un an de la preluarea tronului, în 1931, la București era inaugurat Muzeul de Vânătoare, devenit rapid un punct de atracție și pentru turiștii străini. Județul Mureș devine unul dintre cele preferate de Carol al II-lea și cel în care pleca cu o suită numeroasă, din care făcea parte și fiul său, viitorul rege Mihai, încă de la cele mai fragede vârste. Autorul înregistrează și notează în lucrarea sa și numeroasele cheltuieli realizate în acest scop și care necesitau aprobări speciale, erau ținute cu prisosință, și pentru că uneori se ajungea la sume impresionante. Se investea în domeniile regale de vânătoare, în echipamente, dar și în mesele desprinse parcă din basme. Narcis Dorin Ion abordează cronologic realizările în domeniul vânătorii pe durata celor zece ani de domnie carlistă, cu date riguroase, și ceea ce se poate observa este că ambițiile monarhului creșteau de la un an la altul, inclusiv în materie de calitate a vânatului. Era pasionat de vânatul mare, cerbi sau urși, și era de multe ori condus de orgoliul de a fi cel mai bun vânător al unei partide, până când cel care îi va produce nemulțumiri va fi chiar fiul său, care începe să își depășească tatăl în abilități, acuratețe și inclusiv în calitatea vânatului, ceea ce stârnește nemulțumire regelui, sentiment pe care nu ezită să îl noteze în jurnal sau chiar în corespondență.
În 1935, regele atinsese numărul de 1802 de trofee, număr care va crește pe durata anilor 1936 și 1937, când va obține 3089, respectiv 4139 trofee vânate. Interesant este că activitatea cinegetică a regelui nu este aproape deloc influențată de evenimentele regionale și internaționale în perioada 1939 și 1940. De pildă, pe 8 ianuarie 1940, suveranul a plecat din București pentru două vânători care au durat mai multe zile. Cu tot interesul pentru reformarea Frontului Renașterii Naționale, Carol al II-lea și-a făcut mereu timp pentru vânătoare, iar cele din urmă vânători ale lui Carol al II-lea pe teritoriul României au avut loc în luna august 1940, la Periș și Scroviștea. Mai precis, pe 22 august 1940, suveranul înregistrează în jurnal ultima vânătoare pe teritoriul țării.
Succesorul său, regele Mihai I, a luat contact cu vânătoarea încă de la vârsta de 11 ani, păstrând amintiri frumoase acelor clipe speciale din copilăria sa. În partea dedicată regelui Mihai I, autorul se concentrează pe prezentarea unui tablou general al stării de lucruri în domeniul vânătorii în anii domniei noului rege. Sunt oferite mai puține informații despre activitatea cinegetică propriu-zisă a monarhului, despre care cititorul află mai multe detalii din ultimele pagini ale capitolului.
Programul cinegetic al regelui Mihai I a debutat în anul 1943 cu organizarea unei mari vânători în Bucovina, în zilele de 16-21 ianuarie, unde suveranul și mama sa au fost invitați ai unor familii notabile din boierimea română (Flondor și Grigorcea) sau din aristocrația austriacă (contele Wassilko de Serecki).
Dinamica nu se poate compara cu cea din vremea regelui Carol al II-lea, iar cauzele sunt multiple, inclusiv vitregia vremurilor. Mai mult, odată cu prezența armatei sovietice pe teritoriul României, vânătoarea a trecut prin transformări radicale, din cauza abuzurilor rușilor, care nu respectau nicio regulă, nicio proprietate și nici vreo lege a vânătorii în vigoare. Sub pretextul neînțelegerii limbii, oficialii sovietici au confiscat și această îndeletnicire a monarhilor României. Ultima vânătoare regală din istoria națională a putut fi documentată de autor între 29 septembrie și 4 octombrie 1947, la reședința din Lăpușna.
Regii României la vânătoare este, așadar, mai mult decât o istorie a pasiunii cinegetice a monarhilor români. Prin intermediul vânătorii, Narcis Dorin Ion surprinde aspecte mai puțin cunoscute ale personalității regilor României, ale relațiilor lor sociale și politice, dar și ale transformărilor prin care a trecut societatea românească de la Carol I până la Mihai I. Bogăția documentară, numeroasele informații inedite și fotografiile de epocă transformă volumul într-o contribuție valoroasă la istoriografia monarhiei românești, demonstrând că inclusiv o temă aparent secundară poate deschide perspective relevante asupra unei întregi epoci.
Regii României la vânătoare de Narcis Dorin Ion
Editura: Vremea
Colecția: Aristocărți
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 440
ISBN: 978-606-081-345-3
Cartea poate fi cumpărată de aici.
