Există literatură românească bună și foarte bună, suficientă din punct de vedere cantitativ, încât să poți face comparații, să ai niște repere sănătoase în ceea ce privește evaluarea unei noi scrieri. Deși trăim timpurile în care esteticul pare scos din ecuație, cititorii învederați nu vor renunța la a căuta frumosul în textele autorilor preferați, chiar dacă subiectele sunt adesea de o duritate greu de acceptat. Din păcate, istoria nu duce lipsă de subiecte sângeroase, incredibil de crude care au afectat viețile a milioane de oameni, efectele războaielor, revoluțiilor și schimbărilor de regim politic fiind de cele mai multe ori imposibil de explicat cu argumente logice, ceea ce anulează (parțial) discuția despre estetic. În România ultimilor ani schimbările politice animă spațiul public fără a da prea multe speranțe de mai bine cetățenilor, conflictele sociale și de ordin ideologic fiind din ce în ce mai dese, întreținute de partide politice cu orientări ideologice din ce în ce mai greu de identificat, ceea ce se soldează cu lehamitea și inapetența civică, ba chiar cu indiferența (a se citi absenteismul la alegerile electorale) cetățenilor. În acest context, scandalurile generate de îndepărtarea busturilor lui Octavian Goga și Adrian Păunescu nu sunt deloc întâmplătoare și denotă faptul că aceste conflicte socio-politice au atins pragul critic. Nu e locul aici să insist pe cauzele care au dus la această stare de fapt, pentru că vreau să revin pe teritoriul ficțiunii, al literaturii beletristice contemporane (românești): în Media aritmetică, în penultimul capitol sunt dedicate aproape două pagini lui Octavian Goga, omul politic, Filip Florian descriind pe îndelete momentul înlăturării lui de la conducerea guvernului, creionându-i acestuia un portret deloc măgulitor. Găsim aici unul din semnele, multele semne, ale unei documentări minuțioase care stă la baza celui mai recent roman scris de scriitorul care și-a câștigat locul în istoria literaturii române cu Degete mici, Toate bufnițele și Băiuțeii (scris împreună cu Matei Florian).
Media aritmetică e un roman fracturat în două mari părți, spun asta din capul locului și-mi asum în totalitate afirmația; a nu se înțelege că nu-l recomand sau că nu-l trec în lista cărților bune. Chiar dacă tema nu e nouă – rezistența (ba chiar opoziția) unei părți a populației după abdicarea regelui și schimbarea regimului politic, inclusiv a formei de guvernare – Media aritmetică își face loc în istoria literaturii datorită acelei documentări de care pomeneam mai sus, dar mai cu seamă datorită felului cum alege Filip Florian să contureze un personaj – Tudi Vlădoianu (cu numele de botez Tudor) – cu o structură unică. Documentarea are două părți – istoria familiei (lui Tudi, personajul, care se dovedește a fi alter ego-ul scriitorului) și istoria societății românești de la început de secol XX. În primele patru-cinci capitole (nouă fiind de toate) sunt presărate în multe locuri foarte multe detalii ce țin de istoria familiei lui Filip Florian: recunoști atât amănuntele de țin de relația pe linie maternă cu Ioan Slavici, cât și detalii de țin de evenimentele de ordin personal (nu e deloc întâmplător, de exemplu, că Tudi evocă cu o acribie demnă de un istoric străzile și cartierele din Severin, unde și-a petrecut o parte din copilărie, dar și o parte din Bucureștiul căzut astăzi sub asediul indiferenței). Abundența acestor detalii este factor decisiv în crearea relației eu-cu-mine-însumi; mintea lui Tudi rememorează și, în același timp, filtrează toate evenimentele importante din timpul celui de-al doilea război mondial, cu scopul de a înțelege el, înaintea oricui, ce s-a întâmplat acolo, în linia întâi și cum de s-a ajuns la o răsturnare politică catastrofală pentru tot poporul român. El și camarazii lui de front fac parte din trupele care au întors armele, cu alte cuvinte astăzi au luptat de partea nemților, iar peste noapte se văd nevoiți să lupte împotriva lor; vinovăția planează asupra personajului, face front comun cu frica, dar în mod special cu neînțelegerea: Tudi nu înțelege mult timp de ce se face vinovat în fața noilor veniți la putere. Găsim în aceste pagini niște portrete ale camarazilor vii și de firești, care în multe locuri mi-au adus aminte de personajele lui Sven Hassel. În podul nu mai mare de 14 pași (de două ori șapte) ies la iveală multe detalii, iar cercurile cunoașterii devin concentrice: cercul familiei, cu toate rudele care au rol activ în viața lui Tudi (de reținut că romanul se închide cu evocarea lui Fredi, vărul său, în condițiile în care tatăl suferă un infarct, iar mama și mătușa încearcă să facă față realității după cum se pricep mai bine) și cercul social – cu prietenii și Livia, logodnica și camarazii de front. Bucureștiul și Severinul sunt cei doi poli ai vieții sociale a lui Tudi, iar între cele două orașe firele invizibile încep să capete consistență, rost și chiar vizibilitate pe măsură ce acesta scrie, scrie și tot scrie. Actul de a scrie devine unul de supraviețuire, dar nu unul al persoanei sale, a celui care scrie, cât a unui neam întreg, pentru că senzația cititorului este că toți cei evocați își capătă dreptul la memorie, la o existență în eternitate, pe măsură ce Tudi povestește, re-memorează.
O memorie infidelă, cum altfel, căreia îi scapă niște amănunte aparent nesemnificative (Securitatea apare oficial, la 30 august 1948, nu mai devreme, chiar dacă sovieticii pregătiseră terenul în prealabil, prin infiltrarea comuniștilor în interiorul Ministerului de Interne) și care amestecă evenimente care au importanță personală cu cele de importanță națională, până la limita insuportabilității. Aici rezidă și motivul pentru care susțin că romanul este fracturat în două părți. Pentru că după episodul meciului de fotbal – evocare ce mi-a adus aminte de cărțile lui Ioan Chirilă despre începuturile fotbalului românesc, comentariul sportiv e scris în stilul acestuia – referințele la fotbal sunt dese și foarte greu de înțeles pentru cititorul care nu înțelege legătura dintre meciul de fotbal și schimbarea de regim politic (mă număr printre aceștia). Ea va deveni evidentă abia în penultimul capitol, când Filip Florian închide cercul evocării, punând accentul pe schimbarea numelui unui celebru club de fotbal din Maccabi în FC Ciocanul. Ultimul capitol este dedicat metamorfozei, nu mediei aritmetice, despre care se pomenește sporadic în a doua parte a cărții (abandon de neînțeles, pentru că în prima parte calculele matematice și referințele la cifre și sume concură la crearea unei identități specifice a textului); o metamorfoză a lui Tudi, cel care stă ascuns în pod timp de mai bine de trei ani, din motive pe care le aflăm tot în finalul cărții. Trecerea de la stadiul de larvă la cel de fluture nu e foarte explicită, tehnic/literar vorbind, dar ține loc de final pentru o poveste scrisă cu suficient de multă luciditate, încât să poți ierta (de ce nu, accepta) senzația de final grăbit, expediat.
Dacă în prima parte a romanului primează metafora (vie, fertilă), care seduce iremediabil și care, pe alocuri, dă senzația unui lung poem în proză, în partea a doua limbajul se schimbă aproape total. Relatările evenimentelor sunt într-un limbaj golit de frumusețe; de exemplu, evocarea lui Goga este în termeni foarte duri, astfel încât cititorul să fie convins întrutotul că guvernul condus de el se face vinovat de niște crime împotriva evreilor; este amintit și Pogromul de la Iași, chiar dacă evenimentul în sine n-are legătură cu istoria personală a lui Tudi și nici cu traseul Severin – București. Senzația mea este că în a doua parte Filip Florian a dorit să externalizeze memoria lui Tudi (el având calitatea de martor direct), să o pună în slujba istoriei poporului român și să o transforme într-un fel de instrument al recuperării unei obiectivități absolut necesară când vorbim despre grozăviile care au condus la schimbarea regimului politic în România după cel de-al doilea război mondial. Metamorfoza devine, din acest punct de vedere, posibilă, necesară, dar în același timp și capăt de drum: Tudi se oprește din scris odată ce fluturii ies din crisalide și-și iau zborul.
Media aritmetică mi-a adus aminte de Îngerul de gips al lui Nicolae Breban și de Ioșca, romanul lui Cristian Fulaș. Nu fac ierarhiile mele publice, doar spun că asocierile nu sunt deloc întâmplătoare. Tudi Vlădoianu (cu numele de botez Tudor) și-a câștigat deja locul în galeria personajelor masculine din literatura română; rămâne de văzut dacă el va fi asimilat unei tipologii specifice, pentru că impresia mea este că Filip Florian nu și-a dorit acest lucru, dimpotrivă, l-a construit astfel încât să nu se încadreze cu totul în niciun tipar. Un roman care aduce în discuție ravagiile comunismului și felul cum un regim opresiv de stânga schimbă mentalul colectiv de la o zi la alta. Un roman care echilibrează raportul dintre micro și macroistorie: oamenii sunt importanți, ca indivizi, în măsura în care fac parte din comunități, iar relațiile dintre aceștia definesc o societate întreagă.
Media aritmetică de Filip Florian
Editura: Polirom
Colecția: Fiction. Ltd
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 376
ISBN: 978-630-344-414-7
Cartea poate fi cumpărată de aici.
