Am citit cartea Giuliei Caminito, Durerea nevăzută – tradusă din italiană de Cristina Gogianu și apărută la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, anul acesta – cu sentimentul că asist la o intervenție chirurgicală.
Romanul acesta se concentrează asupra unui personaj pe care viața pare că l-a înfrânt – ultimul capitol sugerează înfiriparea unei speranțe de vindecare pentru Loris și așază în altă perspectivă întâmplările, în sensul că ceea ce părea a fi viața de zi cu zi a personajului, în prezent, este de fapt tot o rememorare, asemeni episoadelor din copilăria petrecută între părinți și bunicul cel carismatic.
Loris este un copil special, un copil ce crește între exigențele contradictorii ale adulților, dintre care nici unul nu-i înțelege pasiunea, obsesia pentru citit, pentru poveștile unei lumi imaginare: i se limitează numărul de cărți la care are voie și discută cu diverși terapeuți. Mama îl dorește ocrotit de toate pericolele posibile, transferându-și asupra lui anxietatea, tata – „o negație de care nu știe cum să se apere” (p. 248) – îl vrea un băiat „normal” care să devină un bărbat „adevărat” și singurul care își concentrează atenția asupra băiatului, simplu, sincer, fără exigențe, fără revendicări și fără a-și proiecta asupra lui propriile frustrări, este bunicul, Tempesta. În casa acestuia de la țară, alături de Gelu, lucrătorul de origine română, ia naștere un univers aparte pentru Loris, în care copilul se simte văzut și apreciat, demn de a participa la mersul gospodăriei. Acest cerc magic este însă afectat de incidentul porumbeilor pe care bunicul și nepotul au încercat să-i crească în volieră, iar, mai târziu, este distrus de moartea neașteptată a lui Tempesta, de Catastrofă (nenorocirea oe care o personalizează într-o făptură fantastică, ce-l însoțește de-a lungul timpului).
Faptul că masacrul porumbeilor, mai întâi, apoi moartea bunicului survin pe neașteptate îi răstoarnă lui Loris universul interior, cu efecte de care nu-și dă seama și care se întind peste ani. Un timp reușește să dea impresia că totul a trecut, că s-a resemnat cu pierderea, astfel încât se îndrăgostește de Jo și se logodește cu ea, își face studiile și – un prim semnal exterior de alarmă – devine stagiar la diverse locuri de muncă din domeniu, fără însă a avansa la vreunul dintre acestea. În plus, mare parte a cheltuielilor sunt acoperite de părinți, precum închirierea unei locuințe, spre nemulțumirea tatălui.
Loris devine obsedat de boala ascunsă, care macină nevăzută și neștiută, care nu este descoperită decât prea târziu pentru a mai putea fi oprită. Viața personajului se transferă pe paginile și site-urile care detaliază cazuri și diagnostice sau care conțin mărturii ale suferințelor unor pacienți. Asemeni unui dependent de substanțe interzise, Loris nu mai trăiește decât pentru a-și descoperi suferința ascunsă, pentru a identifica medicul și analizele potrivite să descopere ce-l chinuie, cu nemulțumire și dispreț pentru doctorii care nu par a-i acorda atenția pe care simte că o merită și cu speranța arzătoare că următorul specialist, că următorul set de analize se vor dovedi salvatoare. Descrierile minuțioase ale simptomelor, atenția cu care Loris își urmărește cele mai fine reacții ale organismului, viața organizată în jurul bolii – chiar dacă nu atât de evidentă în cazul acesta – mi-au amintit de celebrul bolnav al scriitoarei noastre, Hortensia Papadat-Bengescu, și de paginile în care aceasta conturează o adevărată poezie a maladiei. În plus, în romanul de față, se strecoară detalii și indicii, precum prezența porumbeilor, care îl incită pe cititor să caute în trecut cauzele angoasei de acum a personajului.
Momentul maxim al neputinței lui Loris îl constituie despărțirea de Jo și întoarcerea în casa părinților, însă finalul, cum menționam mai sus, lasă loc speranței pentru protagonist.
Protagonistul își filtrează durerea prin cărțile pe care le citește compulsiv și care îi dau un sentiment de superioritate față de ceilalți și prin mediul virtual, în care caută semne ale validării de sine. Titlul se referă atât la boala de care se teme că suferă și pe care nu ajunge să o identifice cu ajutorul medicilor, cât și la răul ascuns, răul care acționează și distruge pe neașteptate (moarte lui Tempesta) sau, în sens larg, la anxietatea de a trăi, de a se ridica la înălțimea așteptărilor. „Durerea nevăzută” este adevăratul personaj principal al cărții, prezent în obsesiile lui Loris, în Catastrofă, strecurat în visele recurente ale tânărului, în semnele care i se arată.
Romanul se concentrează exclusiv asupra lui Loris, așa cum acesta se concentrează exclusiv asupra bolii. Implicațiile sunt însă profunde, iar cheile de lectură sunt diverse: de la relațiile dintre adulți și copii, la eforturile de a face față cerințelor celor din jur, la relația cu sine, cu propriul corp, la iubire, până la impactul rețelelor sociale asupra realității autentice (capitolul „Totul despre cazul Maddie Johnson”), la publicitatea agresivă, nocivă făcută suplimentelor „alimentare” de tot felul, la interacțiunile dintre medici și pacienți sau la atmosfera din birourile corporațiilor. Cu totul, romanul este o imagine a societății actuale, atât de complexă și de fragilă, în același timp.
„Ai uitat asta, zâmbește Catastrofă și-i întinde telefonul care rămăsese pe pervazul ferestrei (…)
Loris îl ia și ar vrea să meargă mai departe cu căutările lui, alte videouri, alți bolnavi, alt dezastru, să vadă toate astea l-ar ajuta să se simtă mai puțin străin, să se concentreze pe acea parte din lume despre care nimeni nu vrea să vorbească niciodată, cea alcătuită din răni deschise care supurează, din amputări, din vene care plesnesc, din inimi care bat nesănătos. O zonă pe care o simte intim de apropiată, ca și cum i-ar sta alături, ca și cum ar fi parte din el” (p. 65-66).
*
„Nici unul dintre voi nu poate să-mi facă mai mult rău decât îmi fac eu singur, ar vrea să spună, dar fraza asta o păstrează numai pentru el, e caldă, e delicios de luminoasă, i-a venit pe buze ca o rugăciune eficientă, capabilă să trezească la viață zeități străvechi (…).
În mine zace toată groaza de care am nevoie, se gândește” (p. 138).
*
„Loris (…) luă cu asalt cărțile, le deschise și citi cu voce tare, căută poveștile din paginile acelea, protagoniștii, deșerturile, pădurile, peisajele, dușmanii care trebuiau înfrânți, planetele îndepărtate de cucerit, balenele de capturat, râurile de străbătut pe plute sau cu picioarele goale, prieteniile de legat, primele iubiri de apărat, și totul curgea rapid, țâșnea cu agilitate, cuvintele erau aidoma unor pești sprinteni, săltau și voiau să treacă dincolo de maluri.
Starea de bine pe care o simțea îl ținu lipit de pagină ore și ore la rând, uitase cu totul de sfatul mamei, uitase să mai doarmă, să mai bea apă, să se mai ridice ca să meargă la baie și se abținu astfel până la epuizare, ca să nu fie nevoit să se miște de-acolo, ca să nu fie nevoit să se întoarcă la patul acela, la casa aceea, la vara aceea care aproape se sfârșise.
De la un punct încolo, Loris nu izbuti să se mai țină și, când închise cartea, simți urina prelingându-i-se, călduță și liniștitoare, pe picioare, printre cearșafuri, până-n miezul saltelei” (p. 204).
Durerea nevăzută de Giulia Caminito
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
Traducerea: Cristina Gogianu
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 272
ISBN: 978-606-097-838-1
Cartea poate fi cumpărată de aici.
