„Pentru oricine e tânăr și ar vrea să creeze ceva. Fă-o!” (Fredrik Backman)
Romanul Prietenii mei, consistent la nivel conceptual, dezvăluie din titlu una dintre temele principale care încheagă materia epică: prietenia se naște în adolescență, vârstă a fragilității emoționale, a disperării și a bucuriei plenare, a senzației că lumea se sfârșește curând, la malul unei mări, în fața unui zid pe care artistul genial a pictat, lângă cranii, păsări și fluturi ce-și iau zborul. Alte teme privesc condiția artei și a artistului, relațiile dintre copii și părinți, ipocrizia ca mod de acomodare socială, lumea văzută din perspectiva vârstelor rebele.
Acțiunea romanului se desfășoară pe două planuri. Trecutul este recuperat de Ted, unul dintre tinerii de la malul mării, „cei patru muschetari” care scriu saga prieteniei – artistul în devenire și susținătorii lui, Joar, Ali și Ted.
Dacă ar fi avut vocație de tată, dar nu are, Ted ar fi fost un model pentru Louise, o adolescentă care, împlinind optsprezece ani, se eliberează de constrângerile diverselor instituții în care crescuse, afectată de abuzuri și de lipsa iubirii. Istoria copiilor nefericiți se repetă în generații diferite. Ted recunoaște în Louise pe „unul de-ai noștri”.
Ted este cel care spune primul povestea Mării, iar Louise înțelege, după propriile puteri, că arta are forță salvatoare.
Personaj emblematic, Artistul traversează drumul dificil al afirmării valorii sale, de la recunoașterea talentului (în școală, este lăsat corigent la desen), la momentul de succes, de care însă nu se poate bucura, lipsit fiind, la fel ca prietenii lui, de o energie vitală, a supraviețuirii. Toți provin din familii în care nu s-au simțit iubiți, cu părinți alcoolici și violenți, bolnavi sau indiferenți față de propriii copii. Tablourile Artistului sunt licitate la prețuri exorbitante, dar el își dă seama că nu mai are mult de trăit și vinde tot pentru a-și putea cumpăra propriul tablou, cel realizat în adolescență. Marea i-a dat puterea de a picta, sprijinit nu de familie, ci de prieteni.
Tabloul intitulat Marea este expus spre vânzare, prezentat fiind ca o excelentă investiție. Pictura semnată C. Jat costă foarte mult. Toate pânzele acestui artist sunt căutate pe piața produselor de artă, investitorii întrezărind posibilitatea de a face profit enorm ulterior, după moartea prematură a pictorului – se știe că artistul este bolnav și publicul are, cinic, această așteptare.
În spațiul unde se ține licitația se strecoară și Louise. Tânăra trece neobservată de cei de la pază, chiar prin mijlocul unor oameni foarte bogați, deși este foarte înaltă și are înfățișare excentrică. Fata vrea să vadă tabloul de aproape. Îl cunoaște în detaliu, fiindcă a purtat cu ea, mulți ani, o carte poștală pe care se găsea reproducerea acestuia. Din cei aflați la vizionarea picturii, doar Louise își dă seama că tema tabloului nu este marea, ci prietenia. Fata observă fascinată semnătura însoțită de trei cranii, precum și siluetele a trei copii. Întâlnirea dintre autor și admiratorul ideal se produce firesc.
Cartea lui Fredrik Backman adună experiențe dureroase trăite mai ales în perioada adolescenței complicate de medii sociale agresive. Adolescenții nu-i înțeleg pe adulți. Nici adulții nu au acces la felul în care copiii lor văd viața. Cele două lumi sunt pur și simplu dificil de conciliat.
Câteva informații găsim în prezentarea editurii:
Fredrik Backman este editorialist, blogger și unul dintre cei mai populari scriitori suedezi contemporani. Cărțile sale au fost traduse în peste treizeci și cinci de limbi. Trăiește la Stockholm împreună cu soția și cei doi copii ai săi.
Romanul său de debut, Un bărbat pe nume Ove, a cunoscut un succes mondial, iar ecranizarea lui a fost nominalizată la Oscar pentru Cel Mai Bun Film Străin (2016) și a fost desemnată Cea mai bună comedie a anului (la Premiile Academiei Europene de Film – 2016).
Las mai jos câteva fragmente:
* <<Asta e partea proastă cu morţii, că îi poți jeli iar și iar. Trupul omenesc nu rămâne niciodată fără lacrimi.
— Cum era vorba aia a ta? Despre oamenii care trăiesc în tăcere… şopteşte Joar.
— E din Henry David Thoreau, răspunde Ted în întuneric, căutând citatul în memorie: „Majoritatea oamenilor duc vieți de tăcută disperare.”
Joar încuviinţează încet. >> (p. 515)
*
„— Să nu speri! Că nu mai rămâne nimic din el până ajungem noi… zâmbeşte Ted.
— Pot să-ntreb ceva? întreabă Louisa și zice imediat: Cum suportați moartea?
Mama lui Christian îi răspunde:
— Pe mine mă ajută arta. Fiindcă arta e magie la fel ca iubirea, și singura noastră apărare împotriva morţii.” (p. 515)
*
„— Dacă o să vadă cineva tabloul, nu vreau să știe că eu sunt. Vreau să fiu cine sunt… doar cu voi.
Atunci şi acolo, la paisprezece ani, şi-a nascocit numele de artist, C. Jat – iniţialele de la Christian, Joar, Ali și Ted. Ar fi trebuit poate să vadă că prietenul lor era prea fragil ca să devină faimos în toată lumea, dar era prea târziu: tabloul era mult prea frumos ca să nu-l poarte pe artist în jurul lumii.
— De ce nu te-ai pictat și pe tine? a întrebat Ali.
— M-am pictat. Eu sunt… tot ce e în jur, a şoptit artistul.
— Extraterestru’ dracu’! a mormăit Joar, apoi a spus ceva cu totul incredibil: Te iubesc.
— Şi eu te iubesc și cred în tine, i-a răspuns artistul.
— Şi eu cred în voi și… chestia ailaltă, a mormăit Ali.
Ted n-a spus nimic. S-a uitat la tablou şi n-a mai putut să respire. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, încă nu poate.
— A fost ideea lui Joar să furăm o maşină, povesteşte Ted mai departe.
— De ce? zâmbeşte Louisa, plină de nerăbdare.
— Fiindcă se grăbea să ne arate ceva, înainte să se termine vara, spune Ted, și vocea îi e deopotrivă însufleţită și tristă, fericită și nefericită.
Pentru că e genul acela de poveste, cu genul acela de sfârşit. Aşadar au furat maşina. N-a fost o idee grozavă, nu, deloc.” (p. 442)
*
Ultimul lucru pe care Louisa i-l strigă este:
— Nu-i o pictură cu MAREA, fir-ai a… Are un întreg arsenal de insulte beton pentru sfârşitul acelei fraze, dar din păcate aterizează pe trotuar şi i se taie răsuflarea la impact. Lovitura o doare îngrozitor, dar Louisa n-are timp să simtă cât de rău, căci paznicul se repede iar la ea – o sută cincizeci de kile, minus jumătate de ureche.
— Cheamă poliţia! urlă el din nou către coleg.
Așa că Louisa îşi apucă rucsacul și o ia la fugă. Paznicul se ia după ea, dar n-are nicio şansă, bineînţeles. E bărbat, iar bărbații nu ştiu să alerge, căci nu sunt destule lucruri pe lume de care să se teamă, dar adolescentele au toate motivele să învețe cum se fuge cu adevărat.
Louisa goneşte pe lângă biserică până la capătul stră-zii și face dreapta la colţ. Se gândește la mare. Întotdeauna se gândeşte la asta când îi e frică, așa că e cu mintea la mare aproape tot timpul, ceea ce poate părea ciudat pentru cineva de şaptesprezece ani, care nu ştie să înoate şi care, de fapt, n-a părăsit niciodată oraşul – un oraş care pare mai aproape de spaţiul cosmic decât de mare. Louisa n-a văzut-o niciodată, dar a memorat fiecare centimetru de albastru din pictura aceea. E locul în care e cel mai fericită.
Vederea e în rucsac, dar acum nu mai are nevoie de ea, fiindcă nu o să uite niciodată cum a fost să vadă tabloul în realitate. Ceea ce toți adulții cu creierul cât stafida cred că e un tablou cu marea este, de fapt, o pictură înfăţişând un dig. Se întinde dintr-un colț, ca o limbă de beton sub cer, iar la capătul dinspre apă sunt trei adolescenţi. Albastrul e atât de mare, iar ei sunt atât de mici, încât adulții nici nu îi observă. Artistul a intitulat tabloul Cel cu marea, așa că lumea vede doar apa. Siluetele din centrul tabloului se ascund la vedere. Cine poate picta așa? Cine te poate face să-ți pierzi suflul doar uitându-te la trei copii într-un tablou atârnat pe un perete? Cine te poate face să simți mirosul de apă sărată și să plângi pentru copilăria altcuiva?
Louisa nu i-a întâlnit niciodată pe adolescenții din tablou, dar sunt ai ei, singurii ei oameni pe lumea asta. Au paisprezece, poate cincisprezece ani nu mai sunt copii, dar nici adulți. Sunt pictați de parcă artistul i-ar fi privit cu o asemenea intensitate și i-ar fi visat atât de frumos, încât a învăţat să șoptească în culori. Pictați de cineva care trebuie să fi fost frânt pe dinăuntru, căci nimeni n-ar putea ține pensula cu atâta grijă, nimeni n-ar putea picta prietenia la modul acela fără să fi fost un copil cumplit de singur. E o zi perfectă de vară, iar ei stau atât de aproape unul de altul și, dacă te uiți cu mare atenţie, parcă se mişcă, parcă vibrează de atâta chicotit, ca și cum unul dintre ei tocmai ar fi scăpat un pârț absolut fabulos.
Cei din fosta biserică, bogătanii ăia ignoranți și fără rost, nu pricep nimic din toate astea, fiindcă nu îi doare nimic. Se plimbă de colo-colo mulțumiți de mersul lucrurilor și au impresia că e o pictură cu marea. Dar orice idiot poate picta marea, chiar și un idiot fericit. Acesta, însă, este un tablou despre râs și asta o înţeles doar cineva cu inima zdrobită.” (pp. 29-30)
Prietenii mei de Fredrik Backman
Editura: Art
Colecția: musai
Traducere din limba suedeză: Andreea Caleman
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 552
ISBN: 978-630-368-367-6
Cartea poate fi cumpărată de aici.
