„Nu mai încăpea niciun pic de îndoială: era un elefant, fără discuție un elefant. N-am știut asta atunci, evident, însă elefantul din grădina noastră avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna.” (Michael Morpurgo)
Una dintre condițiile esențiale pentru a deveni bun ascultător este să dai deplină crezare celor auzite. Adulții sunt mai sceptici și mai predispuși la nerăbdare. Copiii, în schimb, sunt mereu dornici să știe ce s-a mai întâmplat, iar curiozitatea lor este autentică și așteptările pe măsură. După ce află de existența elefantului, Karl arde de nerăbdare să cunoască povestea plină de aventuri și de primejdii a unei familii care se refugiază din calea războiului.
Povestitoarea este Lizzie, o venerabilă doamnă care îl îndrăgește pe Karl. Puștiul îi amintește prin energia și înfățișarea lui solară de fratele ei. Karl este fiul unei infirmiere, o femeie care muncește mult, nevoită fiind să-și întrețină singură familia. Cele două femei din generații diferite se simpatizează și se respectă reciproc. Bunătatea și puterea de înțelegere a situației celuilalt devin premisele unei prietenii adevărate, și nu doar între oameni.
Pe lângă neajunsurile vârstei, Lizzie suferă din pricina faptului că povestea elefantului din grădină nu a fost spusă cum se cuvine și că istoria ei n-a fost crezută. Cei din jur consideră că femeia inventează lucruri care nu s-au petrecut niciodată. Karl și mama lui sunt însă dornici să o asculte pe Lizzie.
Prima întrebare care se naște în mintea ascultătorilor este dacă acest elefant a existat sau nu în realitate, de vreme ce relatarea lui Lizzie începe cu menționarea orașului Dresda, o localitate din Germania unde cu greu ai putea întâlni elefanți pe stradă. Asemenea oricărui personaj important, elefantul primește un nume, este drept că unul neobișnuit, de star. Puiul de elefant născut în captivitate, la grădina zoologică, se numește Marlene, la fel ca „o faimoasă cântăreață și actriță pe care o îndrăgea multă lume pe atunci” (p. 26).
Când tatăl lui Lizzie pleacă pe front, în al Doilea Război Mondial, Mutti rămâne singură cu doi copii. Karl, băiatul cel mic, suferă din pricina unei infirmități care-l face să șchioapete. Tot Karl se luptă cu astmul. Efortul îl aduce în primejdie de moarte. Altfel, Karl este un copil vesel, preferatul lui Marlene.
Lizzie, sora lui Karl, este adolescentă, iar situația grea în care se află familia ei o afectează mult. Este mai sensibilă, își înțelege mama, dar nu are cu ea o relație perfectă.
Sunt în acest microroman câteva secvențe memorabile. De exemplu, felul în care Mutti face rost de hrană pentru Marlene, pe timpul iernii. Vara, Marlene smulge iarba din mers și, cel puțin, această problemă se rezolvă.
Cu ajutorul puiului de elefant refugiul din calea războiului se dovedește mai simplu sau mai complicat, în funcție de cine ia decizii și de prejudecățile fiecăruia. Refugiații devin foarte vizibili, ceea ce nu-și doresc, având cu ei nu doar un pui de elefant, ci și un potențial prizonier – un pilot canadian ajuns, în timpul unui raid, pe câmp este căutat de autoritățile germane.
La fel cum se întâmplă când cineva povestește o întâmplare, selecția episoadelor este subiectivă. Unele perioade sunt comprimate, nu pentru că nu ar fi fost importante, ci pentru că, pur și simplu, nu se poate povesti totul. Îi rămâne cititorului bucuria de a completa, dacă dorește, printr-o documentare, diversele aspecte care țin de epocă, de la dispariția lui Hitler și atmosfera de după război, la suferințele din lagărele de prizonieri, repatriere și tratate de pace. Și în acest sens, al deschiderii către subiecte ce țin de istoria relativ recentă, Elefantul din grădină se dovedește o lectură de luat în calcul.
Ca să nu piară, poveștile de familie trebuie spuse mai departe. Un bun povestitor ține atenția vie, stârnește curiozitatea și dă altă valoare timpului. Când este bine spusă, povestea te transformă din ascultător în martor sau chiar protagonist. Pare că ai și tu un elefant în grădină. În orice caz, capeți șansa de a vedea fiecare etapă a unei călătorii care se desfășoară în ritmul ei, când mai lent, străbătând o pădure, iarna, când mai rapid, în pas de elefant, dând anilor durata unor clipe.
Câteva informații despre autor găsim în prezentarea editurii:
Michael Morpurgo (n. 1943) este unul dintre cei mai iubiți autori britanici, fost profesor care a început să scrie inspirat de poveștile spuse elevilor săi. Autor a peste 130 de cărți traduse în întreaga lume și laureat a numeroase premii, a devenit un fenomen global cu romanul Calul de război (War Horse), ecranizat de Steven Spielberg.
Las mai jos alte fragmente:
„Acelea au fost cele mai grele momente din lungul nostru drum, zilele de înfometare. Cu mersul fără sfârșit mă obişnuisem. Mă obișnuisem chiar și cu băşicile din tălpi, să am mâinile și urechile înghețate, să nu-mi mai simt picioarele. Zăpada se ducea, frigul, însă, niciodată. Uneori, când simţeam că nu mai pot face niciun pas în plus, simțeam brațul lui Mutti cum mă cuprinde și o auzeam spunându-mi mereu acelaşi lucru:
— Doar pune un picior în faţa celuilalt, Elizabeth, şi-o să ajungem.
Era mantra ei invariabilă. Când mă simțeam cum nu se poate mai prost, asta-mi tot repetam, încercând din răsputeri să cred. Am fost de foarte multe ori la un pas să mă dau bătută.
Totuşi, când privesc în urmă, îmi dau seama că Marlene m-a făcut să merg mai departe la fel de mult ca mantra lui Mutti. Că bătea vântul ori că ploua, că era noroi ori ger, nu conta, Marlene continua pur și simplu să meargă, încet și neabătut. Ea ne dădea ritmul, iar noi țineam pasul cu ea. De câte ori mergeam aproape de ea, îi auzeam fornăitul dogit de mulțumire pe care îl scotea. Și nu ştiu de ce, dar mă făcea mereu să zâmbesc și să mă simt mai bine.” (154)
*
„A fost suficient ca să-mi dau seama că ascultase și înțelesese și că nu mă judecă. Am învăţat ceva în ziua aceea de la Marlene despre prietenie, ceva ce nu am mai uitat niciodată. Ca să fii un prieten adevărat trebuie să fii un bun ascultător, iar eu am descoperit în ziua aceea că Marlene este cel mai adevărat prieten. Am mai stat un timp în şura unchiului Manfred. Marlene era singura ființă din toată lumea care-mi știa secretul, iar eu îmi doream să fiu cu ea, și nu cu altcineva. Cu greu m-am convins să mă întorc în casă. Cred că doar frigul m-a împins s-o fac.
Istoviți de lungul marş prin zăpadă și încercând încă să ne încălzim, am urcat ca să mergem la culcare când nici nu se înserase încă, toți trei în dormitorul cel mare de deasupra bucătăriei camera mătuşii Lotti şi a unchiului Manfred. Ne-am ghemuit unii într-alții sub mai multe pături, în timp ce Peter a rămas jos, să doarmă în fotoliul de lângă sobă. Mutti a blocat uşa dormitorului cu un scaun.
— N-am încredere în omul ăla, a spus, dar eu eram deja prea obosită ca să o contrazic.
Am dormit tot restul zilei și toată noaptea. A doua zi de dimineață, când am coborât în bucătărie, Peter şedea la masă, cu o hartă deschisă în față. A zâmbit când m-a văzut și m-a chemat imediat la el.” (p. 119)
*
„N-a trecut mult și l-am ridicat pe Karli şi l-am aşezat pe grumazul lui Marlene – aşa cum vă puteți imagina, de data asta n-a mai protestat. Spre marea mea uşurare și a lui Mutti, Marlene nu părea să fie câtuși de puțin deranjată. A fluturat doar puțin din urechi și a mârâit mulţumită. Cocoțat acum în spinarea elefantului – şi peste poate de încântat, bineînţeles -, respirația șuierătoare a început să i se mai domolească. Cât despre Marlene, şi-a continuat mersul prin zăpadă de parcă ar fi dus oameni în spinare de când se ştia.
Apa pe care o băusem la râu reuşise cumva să-mi astâmpere și setea, și foamea. Când întunericul nopții a coborât peste noi, nu atât foamea mă deranja, cât frigul. Deja nu-mi mai simţeam mâinile și picioarele, însă acum frigul năprasnic îmi pătrundea parcă prin tot corpul, îngheţându-mă până în măduva oaselor. O tot imploram pe Mutti să ne oprim.” (p. 91)
*
„În urmă cu numai o lună sau două, mama lui Marlene se îmbolnăvise şi murise subit. Aşa că Mutti venea acasă târziu în fiecare seară, petrecând acum și mai multe ore la zoo, doar ca să fie cu Marlene, să o aline. Elefanții jelesc la fel ca noi – Mutti ne explicase adeseori asta. Ne-a spus că Marlene are nevoie să-i fie alături cât mai mult cu putinţă, că nu mai vrea să mănânce și că este deprimată de când murise mama ei. Aşa că pe polița șemineului apăruse acum și o fotografie cu ele două, Mutti mângâind urechea lui Marlene. Era chiar lângă fotografia lui Papi și scrisorile lui, iar mie nu-mi plăcea deloc lucrul ăsta.
Mutti ne luase de mai multe ori cu ea la zoo, pe mine şi pe Karli, să o vedem pe Marlene. Adevărul e că părea într-adevăr tristă şi deprimată. Și Mutti avea dreptate, era cea mai drăgălașă elefănțică din lume, atât de blândă! Avea nişte ochi foarte calzi și ai fi zis că trompa ei are o viață proprie; mormăia și se văita de parcă vorbea, ceea ce îl făcea mereu pe Karli să râdă. Și, de câte ori râdea el, parcă se înveselea şi Marlene. Karli şi elefantul acela femelă au devenit astfel cei mai buni prieteni. Acestea erau cele mai frumoase momente din viaţa lui Karli, când Mutti ne lua cu ea să o vedem pe Marlene.” (p. 42)
Elefantul din grădină de Michael Morpurgo
Ilustrator: Michael Foreman
Editura: Paralela 45
Colecția: Cercul de lectură și scriere creativă
Traducere din limba engleză de: Valentina Georgescu
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 208
ISBN: 978-973-47-4314-8
Cartea poate fi cumpărată de aici.
