Cu putină imaginație, am putea spune că nu citim Cartea verii, ci Amintiri din copilărie sau, și mai aproape, Dumbrava minunată. În locul pădurii pline de licurici și de spiriduși, apare insula în care au casă bunica, Sophia și tatăl ei.
Construită pentru a rezista vremii furtunoase, casa este un loc primitor, cu podul plin de cutii ce se cer descoperite, cu încăperi mici, dar funcționale, cu o terasă îngustă, împodobită cu flori, vara, și, mai ales, cu o sobă în care focul se aprinde foarte devreme. Pe insulă este frig mai tot timpul. Bunica se dovedește un personaj cu adevărat încântător, o povestitoare foarte bună și o femeie puternică, pe care micuța Sophia o privește cu atenție, dându-i ascultare ca unei zeități a locului.
În apropierea apelor începutul fiecărei zile se arată plin de promisiuni ce nu lasă loc plictiselii. Lumea Sophiei și a bunicii ei neobișnuite are dimensiunea unei insule din Golful Suediei. Ținutul copilăriei este plin de alge și de peșteri, de vegetație acvatică, de scoici și de flori care se rânduiesc, după vreme, să iasă la iveală. Descrierea are rolul de a crea atmosfera de paradis acvatic. Roata anotimpurilor este magică, iar Sophia nu se lasă cu nimic mai prejos în cunoașterea tainelor naturii decât bunica ei. Fetița le știe pe toate sau, în orice caz, se poartă ca și cum ar deține adevărul absolut – iar atitudinea aceasta de totală încredere în propriile decizii, încurajată de bunică, se dovedește salvatoare pentru un copil care trece prin drama pierderii mamei.
Sophia mai are de învățat, așa cum constată bunica atunci când ajung amândouă, fraudulos, pe proprietatea vecinilor. Fata crește în izolare și nu își poate exersa suficient calitățile care țin de prietenie, acomodare cu alți copii, de relaționarea cu adulții din preajma ei. Imaginația celor două, bunică și nepoată, compensează însă experiența propriu-zisă.
Cartea verii este o lectură clasică, frumoasă prin imaginea caldă a universului creat, pe măsura frumuseții de care are nevoie un copil singuratic, cu imaginație năzdrăvană și cu o bunică desăvârșită – un copil ea însăși. Cele două râd și plâng împreună, adună ierburi în nopțile cu lună, dorm în cort, ca pe vremuri, cercetașii, se pregătesc de furtună și primesc oaspeți la sărbătoarea Sânzienelor. Bunica este cel mai bun (și, adesea, singurul) prieten de joacă al Sophiei. Fetița nu are diplomație, fiind prea mică, dar bunica are umor, așa că, între ele, nu există supărare. Viața este frumoasă, iar misiunea bunicii aceasta este: să îi arate Sophiei că nimeni nu obosește cercetând surprizele fiecărei zile.
Câteva informații despre autoare găsim în prezentarea editurii:
Tove Jansson (1914-2001) s-a născut la Helsinki, într-o familie de artişti: tatăl ei a fost sculptor, iar mama, desenatoare şi ilustratoare. A avut doi fraţi mai mici, Per Olov şi Lars. Familia şi arhipelagul Åland, locul unde obişnuiau să-şi petreacă verile, au fost sursa de inspiraţie pentru romanele scrise mai târziu. A făcut studii de artă la Stockholm, Helsinki şi Paris. La paisprezece ani, a scris şi a ilustrat prima ei carte, care a fost publicată în 1933. În anii ’30 – ’40 a participat cu lucrări de artă la diferite expoziţii şi a lucrat ca desenatoare pentru revista de benzi desenate Garm. A devenit foarte cunoscută şi apreciată pentru curajoasele ei caricaturi politice şi reprezentările fidele ale vieţii finlandeze de zi cu zi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
În aceeaşi perioadă, din dorinţa de a evada din lumea plină de orori a războiului, a început să lucreze la primul volum din seria Momin, în care proiectează un univers idilic şi inocent. Cărţile despre momini au fost traduse în treizeci şi cinci de limbi şi i-au adus un uriaş succes internaţional. Au fost transformate în piese de teatru, operă, film, piese radiofonice şi de televiziune. Cu toate acestea, seria de romane despre locuitorii Văii Mominilor reprezintă doar o parte din opera de mare amploare a lui Tove Jansson, care include romane, nuvele, piese radiofonice şi piese de teatru, printre care Escroaca onestă (Editura ART, 2025), Joc curat şi Călătorie uşoară. Una dintre cărţile ei preferate a fost Cartea verii (1972), în care personajele principale sunt Sophia şi bunica ei, Ham. Tove Jansson a primit multe premii şi distincţii, printre care Premiul Nils Holgersson în 1953, Premiul Andersen în 1966, Premiul Mårbacka în 1972, Premiul Finlanda în 1993 şi Premiul Academiei Suedeze în 1994.
Las mai jos alte fragmente:
„Într-o sâmbătă, poştaşul aduse ceva pentru Sophia. Era o vedere de la Veneția și întregul ei nume era scris la destinatar, cu Domnişoarei în față. Imaginea de pe partea lucioasă a vederii era cea mai frumoasă pe care o văzuseră vreodată un şir de palate rozalii şi aurite, ce se ridicau dintr-un canal cu apă întunecată, în oglinda căreia se răsfrângea lumina lămpilor aprinse pe gondole zvelte. Luna plină strălucea pe cerul albastru închis şi, pe micul pod, femeia frumoasă și singură își ținea mâna streașină la ochi. Ici și colo, pe unde era cazul, ilustrata era imprimată cu aur adevărat. O puseră pe perete, sub barometru.
Sophia întrebă de ce erau toate casele în apă, iar bunica îi spuse totul despre Veneția care se scufundă încet-încet în mare, căci fusese acolo o dată. Amintirea călătoriei în Italia o însufleţi şi nu mai contenea cu povestitul.” (p. 39)
*
„Sophia o întrebase pe bunica cum arată raiul, iar bunica îi spusese că s-ar putea să semene cu pajiştea pe lângă care treceau chiar atunci, în drum spre sat. Se opriră să privească. Era foarte cald, drumul de ţară era alb şi crăpat şi toate buruienile din şanţ aveau frunzele încărcate de praf. Intrară pe pajiște și se așezară pe iarba înaltă, dar deloc prăfuită, plină de clopoței, talpa-mâței și untișor.
— Da’ în rai sunt furnici? întrebă Sophia.
— Nu, răspunse bunica.
Se întinse cu grijă pe spate, își trase pălăria peste ochi și încercă să tragă un pui de somn. Undeva, în depărtare, se auzea huruitul neobosit şi paşnic al unui utilaj de la fermă. Dacă ignorai maşinăria – și nu era greu – și ascultai doar insectele, puteai auzi milioane de gâze, înălţându-se și coborând în valuri, umplând văzduhul de vară cu zumzetele lor euforice. Sophia culese câteva flori și le strânse în pumn până când tulpinile deveniră fierbinţi şi lipicioase.” (p. 33)
*
„Familia avea un prieten care nu se apropia niciodată prea mult – Eriksson. Uneori trecea pe lângă insulă cu barca, alteori se gândea să vină în vizită, dar nu reușea să ajungă. Erau chiar și veri când Eriksson nici nu se apropia, nici nu se gândea la insulă.
Eriksson era mic de statură și puternic şi avea aceeași culoare ca și peisajul, iar ochii îi erau albaştri. Când vorbeau despre el, oamenii ridicau de obicei privirea și se uitau spre mare. Avea adesea ghinion – ba vreme rea, ba probleme cu motorul. Năvoadele i se prindeau sau i se rupeau în elice, iar peştele și păsările nu erau unde se aștepta el să le găsească. Când avea noroc la pescuit, preţurile scădeau, așa că era totuna! Dar, dincolo de necazurile de zi cu zi, ce pot strica buna dispoziție a oricui, Eriksson vedea și lucruri și posibilități nebănuite.
Pricepuseră de mult, fără să vorbească despre asta, că lui Eriksson nu prea îi plăceau nici vânătoarea, nici pescuitul și nici motoarele. Ce-i plăcea lui cu adevărat era greu de explicat, dar uşor de înţeles. Dispoziția și toanele lui de moment pluteau încolo şi încoace peste ape, ca briza mării și Eriksson trăia într-o neîncetată stare de entuziasm mocnit. Pe mare se întâmplă me. reu ceva neobişnuit – lucruri care plutesc, se scufundă sau îşi schimbă direcția noaptea, când se întoarce vântul. Și toate astea cer pricepere, fantezie şi necontenită băgare de seamă. Trebuie să ai nas fin, cu alte cuvinte.
Lucrurile mari se întâmplă întotdeauna în larg și, de multe ori, totul e o chestiune de timp. Pe insule se întâmplă doar lucruri mici, dar trebuie să ai grijă și de astea – treburi care, de obicei, au de a face cu ideile locuitorilor de peste vară. Unul vrea să-şi pună un catarg pe acoperiş, altuia îi trebuie o piatră de vreo jumătate de tonă, dar să fie rotundă. Se găsesc de toate, dacă ai timp să cauți, de fapt dacă îți permiți să cauți. Și, în timpul căutării, ești liber şi poți să găsești lucruri neașteptate. Uneori, oamenii sunt previzibili și vor, de pildă, un pisoi în iunie și pe cineva să înece pisica în septembrie. Se rezolvă! Dar, uneori, oamenii au vise şi vor ceva care să dureze.
Eriksson era cel care împlinea astfel de vise. Nimeni nu ştia ce anume găsea pentru el însuşi în căutările astea, probabil mult mai puțin decât credea lumea. Dar nu renunţa, poate doar de dragul căutării în sine.
Ceea ce atrăgea și intriga la Eriksson era faptul că nu vorbea despre el. Nu părea să aibă chef vreodată. De fapt, nu vorbea nici despre alții, nu îl interesau. Rarele lui vizite puteau fi la orice oră din zi și din noapte și nu stătea niciodată prea mult. Bea o cafea, lua o îmbucătură sau bea un pahar de ceva, de politețe, pe urmă devenea tăcut și stânjenit, asculta o vreme şi pleca. Dar, atât cât statea, avea atenţia tuturor. Nimeni nu mai făcea nimic altceva, nimeni nu mai avea ochi decât pentru Eriksson. Îi sorbeau cuvintele și, după ce pleca, fără să fi spus mare lucru, gândurile tuturor mai zăboveau o vreme asupra a ceea ce Eriksson lăsase nespus.
Eriksson arunca uneori cadouri pe mal, când trecea cu barca în zori – cod sau vreun somon mic, un rug de trandafir sălbatic cu tot cu rădăcini şi pământ, 20 pus într-o cutie de carton, o plăcuță pe care scria Cabina Căpitanului, o frumoasă cutiuță gravată sau o pereche de flotoare vechi, cu blazon. Multe dintre aceste daruri erau apoi banal răsplătite cu mici sume ide bani, căci, pentru familie, era singura posibilitate de a pune preț pe vise. Și pentru că visele consumă multă motorină.
Sophia îl adora pe Eriksson. Nu o întreba niciodată ce mai face sau câți ani are, ci o saluta la fel de serios ca și pe ceilalţi, şi la venire şi la plecare, cu o mică plecăciune și fără să zâmbească. Îl conduceau întotdeauna până la barcă. Era mare, veche și greu de pornit, dar odată ce se urnea, apoi mergea! Eriksson nu prea o îngrijea.” (pp. 71-73)
Cartea verii de Tove Jansson
Editura: Art
Colecția: Youngart
Traducere din limba suedeză: Andreea Caleman
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 184
ISBN: 978-606-9674-34-5
