Un portret altfel…

Am cumpărat cartea fără să stau pe gânduri, deși intrasem în librărie pentru cu totul alte cărți. Sergiu Celibidache este una din marile personalități pe care regret că nu am avut ocazia să o întâlnesc personal, în cazul lui să-l și ascult live. Nu sunt genul intruziv, nu merg niciodată în culise după concerte (am mai spus acest lucru) și nu abuzez niciodată de timpul liber al nimănui, cu atât mai puțin al artiștilor (de orice fel). Dar pe Sergiu Celibidache mi-ar fi plăcut să-l urmăresc din umbră preț de câteva zile, măcar. Fire dificilă, personalitate complexă, posesor al unei inteligențe native cu mult peste medie (nu mă îndoiesc deloc), dirijorul care a schimbat relația publicului cu instrumentiștii, impunând o disciplină drastică, fără de care ascultarea n-ar fi avut loc în condiții firești, a reușit să lase celor care l-au cunoscut (fie și întâmplător) o impresie foarte puternică. Creator de școală, fără să-și fi propus neapărat acest lucru, a luat în (foarte) serios relația cu muzica și niciodată nu s-a folosit de ceilalți, chiar dacă și-a impus categoric, uneori cu asupra de măsură, de fiecare punctul de vedere.

„Grupul de case în formă de potcoavă era o adevărată dărăpănătură. De baie, nici pomeneală. Munca de restaurare a acestei mori, bătrână de 200 de ani, a fost titanică. Curajul lui Sergiu de a se arunca într-o asemenea aventură a întrecut orice imaginație. Desene, planuri, explicații nesfârșite date lucrătorilor, toate acestea adunate i-au mai adăugat o tonă de păr alb. Grajdul s-a transformat într-un apartament somptuos, podurile, locuite de o droaie de șobolani, au devenit ateliere de muzică și de pictură. Bârnele de stejar vechi ca la mănăstirile ortodoxe creau o atmosferă aproape mistică.

Căminele, scările, ușile, și ele de stejar, au fost concepute și desenate de Sergiu, bucățică cu bucățică, iar barul visat de mine într-o noapte a fost executat a doua zi de mâinile sale miraculoase. Același lucru s-a întâmplat și cu troița din fundul parcului, clădită piatră cu piatră, de tată și fiu.” (p. 42)

Pe cât de frumos a fost, pe atât de statornic în relații, după gusturile unora chiar surprinzător de… conservator. Așa se face că a avut o căsnicie pe cât de lungă, pe atât de frumoasă cu Ioana Celibidache, ea însăși artistă, dar activă în cu totul alt domeniu decât muzica. Complementaritatea firilor lor explică rezistența cuplului, dar dincolo de faptul că se completau, mai exista ceva absolut fundamental când vorbim despre relații (de orice fel): respectul reciproc. Ori, aici ambii erau posesori unei educații solide, pe care au fundamentat carierele lor profesionale. Aparent, Ioana Celibidache a fost umbra celebrului ei soț. Aparent, pentru că în realitate el a sprijinit-o și încurajat-o foarte mult în dezvoltarea propriei cariere, astfel încât de-a lungul anilor a avut câteva expoziții personale foarte bine primite de criticii de specialitate, dar și de public, tablourile ei ajungând în colecții personale nu pentru că erau semnate de soția dirijorului, ci pentru că intrinsec erau/sunt valoroase.

„Am început prin a construi o casă, urmând două, trei, patru, cinci, șase și, în fine, șapte, fiecare purtând numele unei insule din arhipelag: Vulcano, Panarea, Stromboli, Alicudi, Filicudi, Stromboliccchio și Salina. Toate prezente la apel. Doar un singur lucru mai lipsea. Unui sat de artiști, credincioși, îi trebuie și o bisericuță. Sergiu nu stătu mult pe gânduri și, în puțin timp, ridică o bisericuță de toată frumusețea, înaltă de circa 30 de metri, cu un clopot de bronz de 20 de tone, adus din Germania. Vitraliu Sfântului Bartolo, binefăcătorul insulei, precum și Via Crucis, în ulei, de pe pereții interiori, au fost lucrate de mine, iar pe ușa exterioară a bisericii, cu jalnice culori cumpărate din orășelul alăturat, am reprodus sfinți ortodocși, precum la bisericile noastre, fără același talent, se înțelege. Cu toate acestea, biserica a fost sfințită de cardinalul de la Palermo.

Dar ce importanță au culorile, atunci când Dumnezeu este lângă noi?

În 30 de ani, nici soarele ucigător, nici ploile și nici vântul sau cutremurele nu au putut distruge picturile mele de pe ușă și nici pe Sf. Bartolo să-l facă țăndări.” (pp 89-90)

Sergiu altfel… a apărut în colecția Memorii/Jurnale a Editurii Humanitas, dar, surprinzător, aproape că nu găsim o datare evidentă a evenimentelor și întâmplărilor evocate. Ioana Celibidache a ales o redare a câtorva din cele mai importante trăsături de personalitate a celui care i-a fost soț sub forma unor scrisori, impunându-și din start o limitare de spațiu pentru fiecare capitol în parte. S-a descurcat excelent, n-a lăsat în umbră nicio fațetă a personalității maestrului, dar nici n-a bagatelizat sau, Doamne ferește, trivializat vreo inițiativă sau toană (deși cu greu putem vorbi despre toane în cazul lui) a acestuia. Ce și-a propus, înainte de orice, Ioana Celibidache cu acest volum a fost să surprindă în câteva tușe – și ce bine i-a reușit! – umorul debordant de care a dat dovadă Sergiu Celibidache în viața cotidiană. Umorul și generozitatea, două trăsături pe care cu greu le mai găsesc astăzi la artiștii contemporani, care fie se lasă purtați de valul de mercantilism specific globalizării și dictaturii pieței, fie uită să mai zâmbească, luându-se adesea mult prea în serios. De multe ori, implicarea în diverse proiecte și cauze sociale nu are nimic în comun cu generozitatea, pentru că în spatele intențiilor și declarațiilor publice ghicești un interes pe cât de personal, pe atât de meschin. În cazul lui Sergiu Celibidache, nici vorbă de așa ceva: să construiești, o casă, un mic sat și o biserică nu sunt echivalentul implicării politice de astăzi a unor artiști și subordonării artei unui scop care adesea n-are nimic în comun cu frumusețea spiritului.

Ioanei Celibidache nu i-a fost ușor să-i în preajmă maestrului, dar nu se autovictimizează (aici tind să cred că activistele momentului ar avea ceva de comentat, dar e treaba lor, nu a noastră) și nici nu ridiculizează relația dintre ei, dar mai ales relația cu muzicienii și publicul. Fire vulcanică, intempestivă, cu cerințe ce multora li se păreau absurde, dar care, în final, se dovedeau a fi în favoarea actului artistic, Sergiu Celibidache era de un altruism rarisim, dar care răzbate din multe din scrisorile soției sale.

„A nu te plictisi într-un cuplu – a ști să râzi, să plângi, să asculți liniștea – este cu adevărat o mare filozofie. Desigur, și acesta a fost secretul unei vieți reușite.

Am reușit! Vulcan nestăpânit care subjuga lumea, mi-a schimbat viața. Am abandonat tot. Până și… țigările.” (p. 86)

Foarte bine creionată relația cu tinerii și copii și excelent redată nota de genialitate care l-a caracterizat. Faptul că Sergiu Celibidache și-a individualizat și conservat perfect parcursul profesional, până la finalul vieții, ferindu-se de excesele generate de relațiile conjuncturale cu fanii și conducătorii de stat sau alți oameni politici importanți, ține de o anumită abilitate socială, pe care extrem de puțini o posedă. Crezul lui artistic a rămas intact și nealterat de mode, ceea ce mi-a adus aminte de Carl Gustav Jung. Deloc întâmplător, ar zice psihanaliștii și, evident, nu țin deloc să-i contrazic.

<<- Ce este arta, Maestre?

– Actul liber. Copilul care cântă, dar nu doar ca expresie spontană și imediată, ci și ca o cunoaștere din alte vieți anterioare. Îmi aduc aminte de o melodie complet necunoscută, pe care o cânta un copil într-o ebraică foarte veche, pe care nimeni nu o înțelegea, la Safed, în Israel. După doi ani, ascultând înregistrarea care i se făcuse, copilul întrebase: „Ce este asta?” Ceva din afară a tăiat acest izvor, spontan, și copilul n-a mai cântat niciodată.>> (p. 46)

Sergiu Celibidache, ca și Radu Lupu, n-au fost de acord cu înregistrările, de aceea astăzi se găsesc foarte puține înregistrări cu concertele susținute de ei. Privilegiații, cei care au fost în sălile de concert și i-au ascultat live, au de ce să se laude, noi, ceilalți, n-avem decât să ne resemnăm și să le acceptăm deciziile. Nu le judec, nici pe departe, atitudinea, pentru că în timp, am înțeles că a fi în sala de concert înseamnă și comuniune, nu doar ascultare. Muzica își are rolul ei (esențial) în viețile noastre, iar disocierea între ea și orice alt zgomot se poate face doar prin participarea directă la actul artistic. Conduita dintr-o sală de concerte și atitudinea față de muzicieni și actul cultural în sine se construiesc în timp și, pe cât de perisabile par, pe atât de durabile sunt în realitate. Asta pentru că muzica este arta care te zidește pe interior, te ajută să dialoghezi cu tine însuți.

<<Discuri piratate, nicidecum altceva, dar, cum spun pretinșii melomani, „mai bine discuri proaste decât deloc”. Uneori se mai auzea câte cineva care îi dădea dreptate, dar mulțimea îl considera fie un mare egoist, fie megaloman, continuând a-i explica cât de fidel și perfect este discul digital! Dar câtă fericire și câtă satisfacție când, într-o dimineață, un jurnal din Londra scrisese pe prima pagină cu litere mari: You are right, Sir!

Directorul unei agenții de discuri, care își câștiga existența prin vânzarea lor, îi dădea dreptate. Dreptatea de a NU înregistra, susținând cu vehemență convingerile și teoriile lui.

„De necrezut! Mai există și oameni care cunosc adevărul, nu sunt orbiți de ideea banului. Va veni timpul să mi se dea dreptate!”

Pygmalion al inimilor, acest rege fără coroană, zeu vagabond multiform, inclasabil, nu s-a lăsat învins sau tentat, luptându-se contra curentului, cu eroism și demnitate, până la ultimul său suflu.>> (p 123)

Să citești Sergiu altfel… e o delectare în sine, iar dacă la finalul lecturii cititorul/cititoarea va zâmbi e doar pentru asta și-a dorit Ioana Celibidache. Celebrul ei soț chiar a fost altfel, dar îndrăzneala ei de-al prinde din câteva cuvinte într-un fel atât de aparte ne bucură peste măsură.

Sergiu altfel… de Ioana Celibidache