„În stepa nesfârșită. O copilărie petrecută în Siberia”. O analiză

Esther Hautzig, autoarea acestei cărți, și-a trăit întreaga viața sub umbra istoriei, a originilor sale și a locului în care s-a născut. Provenind din Wilno, teritoriu aparținând, în momentul nașterii sale, Poloniei răsăritene, fata, împreună cu părinții și bunicii săi, a fost deportată în Siberia, unde a rămas timp de cinci ani în lagărele de muncă silnică. La sfârșitul războiului, familia, atât cât a mai rămas din ea, a primit acordul de a se întoarce acasă, doar că acasă rămăsese un cuvânt gol. Lumea de după război nu mai avea nimic în comun cu cea pe care o știa fata. În 1947, obținând o bursă de studii, Esther Hautzig pleacă în Statele Unite ale Americii. În 1968, publica volumul The endless steppe, inspirat de dramele prin care a trecut în timpul deportării. Cartea a fost tradusă în limba română de Mihaela-Magdalena Dumitru, la Editura Litera, în colecția Folio, în anul 2025.

Volumul de față este o scriere cu caracter autobiografic, inspirată de traumele la care autoarea a fost supusă începând cu anul 1941, când, într-o zi, copilăria și ordinea vieții sale nobile au fost frânte de trupele sovietice, care au decis deportarea în Siberia a celor considerați capitaliști, identitate economică și socială opusă crezului marxist și, în speță, stalinist. Avertismentul autoarei, la începutul cărții, este acela că o parte din numele care apar în această carte au fost modificate, din motive evidente; însă rămâne esența narațiunii, cele trăite pe drumul deportării, într-un tren de animale, în condiții greu de imaginat, și cele văzute odată ajunși în Siberia, un altfel de capăt al lumii. În momentul apariției, la puțin peste 20 de ani de la eliberarea din Siberia, volumul a stârnit multe reacții, fiind premiat cu Sydney Taylor Book Award chiar în anul publicării, iar apoi a fost nominalizată la National Book Award. Astăzi, rămâne o lectură de mare interes pentru cei care își doresc să înțeleagă mai bine tragediile anilor celei de-a doua conflagrații mondiale și cutremurul adus de totalitarismele secolului trecut. În esență, cartea scrisă de Esther Hautzig rămâne și un valoros document istoric.

Adevăratele drame nu își anunță sosirea, ci lovesc direct, pe neașteptate, și, de cele mai multe ori, iremediabil. Așa s-a întâmplat și în cazul familiei lui Esther, amintindu-și că atunci când a venit sfârșitul lumii mele minunate – nu am udat tufa de liliac din fața biroului tatălui meu. La zece ani, Esther trăia cu certitudinea că războaiele se poartă departe de liniștea căminului ei și că bombele se opreau la porțile grădinilor. Trăind într-o familie extinsă, fata fusese mereu înconjurată de cea mai mare grijă a celor din jur de fațada din ipsos alb a casei sale, rememorând fiecare detaliu a locuinței și grădinii sale în lungile lor peregrinări. Prima cutremurare a acestei lumi paradisiace a avut loc chiar în 1939, atunci când armatele lui Hitler au invadat Polonia în pas de marș, dar nu au ajuns nici măcar bombele până în grădina sa, ceea ce o făcea invulnerabilă. În scurt timp, tatăl său este mobilizat în armata poloneză și supraviețuiește convoiului său care a fost șters de pe fața pământului. Doi ani mai târziu, autoritățile comuniste ne-au confiscat afacerea familiei și proprietățile, dar nu ne-au evacuat din casă și grădină, ceea ce oferea măcar un mic licăr de speranță. Traiul a început să se împuțineze, servitorii au plecat, dar nu părea o situație fără ieșire până când soneria de la ușă a anunțat sfârșitul lumii lor. Soldații sovietici a pătruns în universul lor de neatins, i-a acuzat de capitalism și i-a obligat să-și împacheteze întreaga viață, trecut și prezent, într-o bocceluță, neștiind încotro îi vor duce și nici că vor fi separați.

Trenul s-a smucit violent și a prins să înainteze. M-am urcat în grabă pe patul de deasupra și m-am ghemuit într-un colț, lângă una din deschizăturile care avea să ne servească drept fereastră. De la această deschizătură tăiată într-un vagon de vite priveam pentru ultima dată orașul Wilno.

Săptămâni întregi, trenul de vite va fi tot ceea ce vor vedea și trăi. Procesul dezumanizării va fi unul dureros. Vieți reduse la tăcere, la foame, frig și frică, la lupta mizeră pentru o bucată uscată de pâine. Ajunși în Siberia, au sentimentul că au fost înghițiți pentru totdeauna, că din această stepă nesfârșită nu se poate ieși, nu există cale de scăpare. Marginea lumii sovietice se dovedea o închisoare în aer liber.

Siberia! Siberia era la capătul lumii, un loc de unde nimeni nu se întorcea. Siberia era pentru infractori și adversari politici, unde pedepsele erau incredibil de severe și unde oamenii mureau pe capete. Vară sau nu – și cine vorbea vreodată despre Siberia în toiul verii? -, Siberia însemna tundră și furtuni de zăpadă. Siberia însemna lupi.

Siberia se dovedea o adevărată provocare pentru supraviețuire, nici fenomenele meteorologice nu erau simple; totul avea amploare, totul reprezenta o amenințare pentru viață. Însă, pentru Esther și familia sa, o adevărată ușurare se dovedește acordul autorităților de a se putea muta în satul vecin locului în care fuseseră duși inițial. Își puteau căuta o colibă în care să stea, se simțeau mai aproape de omenire și nu chiar la extrema ei. Aici existența avea alte coordonate, viața era un adevărat troc. Se trăia cu atât de puțin, încât ființele umane cu greu se mai puteau diferenția de celelalte viețuitoare. Toți luptau pentru hrană, căldură și apă, restul, inclusiv igiena, intrau în categoria lucrurilor suplimentare. În suferință, autoritățile sovietice îi făcuse pe toți egali. Esther trăiește adesea cu sentimentul pierderii iremediabile a tot ce a avut, dar și ce a fost, mărturisind că de multe ori, în Siberia mă trezeam fără să știu unde mă aflu, uneori nesigură dacă eram cu adevărat trează, alteori neștiind cine sunt. Este nevoită să urmeze cursurile școlii din sat, școală aflată la mai bine de o oră de mers pe jos prin stepa siberiană, un real pericol pentru oricine, mai ales pentru un copil. Începea un nou drum pentru fata privită și primită ca o străină, o fostă privilegiată, o necunoscătoare de rusă, limba universală a suferinței. Trăiește profunda tristețe de a fi singură în mijlocul acelor copii, de a nu aparține acestui loc, care îi ținea loc de casă, de a-și fi pierdut toți acei ani petrecuți în grădina de nepătruns. Adesea era stăpânită de aceeași întrebare: Nu îi păsa nimănui că aveam nevoie de o prietenă bună, că aveam nevoie să simt că aparțin acestui loc?

Esther devine un real ajutor pentru mama și bunica sa după ce tatăl este iarăși chemat pe linia frontului. Învață arta negocierii la talcioc, tricotează pentru o bucată de mâncare sau lemne pentru foc, intră rapid în lumea adulților într-un vârtej al timpului care nu îi mai dă voie să copilărească. Înțelegea că ceea ce învățase în viața sa trecută putea să o ajute să suraviețuiască în mijlocul pustiului.

În iarna aceea, frigul ne-a pătruns în oase parcă vrând să se oploșească acolo permanent, ca gheața într-o ghețărie. În colibă era frig tot timpul. Am desfăcut puloverul roșu cu degetele înghețate de frig și inima înțepenită, iar când îmi era prea frig neînvelită, tricotam în pat, cu șosete în picioare.

Însă Esther nu dă înapoi. Se străduiește să învețe cât mai bine, să negocieze prodigios și să obțină de lucru pentru a supraviețui tuturor lipsurilor. Astfel, la împlinirea vârstei de treisprezece ani – după moda europeană, considerând că aveam deja paisprezece, realizează că linia de demarcație dintre o deportată poloneză și o tânără siberiană părea uneori în pericol de se șterge. Nici ea nu mai înțelege care identitate este mai puternică, cine mai este, de fapt. Se apropia sfârșitul războiului. Reapăreau vagoanele de vite, dar, de data aceasta, aduceau prizonieri germani. Cu toții așteptau vestea că se puteau întoarce acasă, orice ar mai fi însemnat acest cuvânt. Mai puțin Esther. Trăiește o altă dramă, pe cea a noii plecări. Se adaptase la școală, își făcuse prieteni. Trebuia să îi lase în spate și să se întoarcă într-un loc în care nimeni nu știa ce va fi. Mulți dintre cei de la drumul de sosire pieriseră. De foame, de frig, de boală sau de nimicnicia acelei lumi lipsită de umanitate. Rămăseseră puțini cei care prinseseră finalul războiului.

Pe 15 martie 1946, ne-am îmbarcat în trenul de vite care urma să ne ducă înapoi în Polonia […] Mi-am luat rămas-bun de la stepă – de la vânt și zăpadă și căldură și monotonie. Și de la întinderea sa nesfârșită, care la început mă umpluse de atâta teroare, dar mai târziu mă liniștise și mă alinase. Mi-am luat rămas-bun de la frumusețea unică a stepei.

Reîntoarcerea va fi dureroasă, din viața lor rămăseseră ruinele. Bombele distruseseră tot, iar ce rămăsese întreg, distruseseră oamenii. La capătul drumului, pe Esther o aștepta tatăl său. Împuținat de ceea ce trăise și suferise. Și o mai aștepta finalul unui exil. Nici nu știa că, în curând, avea să înceapă un altul.

Cartea lui Esther Hautzig este o amplă și sensibilă mărturie despre teroarea secolului trecut, despre prăpădul abătut asupra oamenilor și vremurilor. O confesiune și o poveste, totodată. Un document despre necesitatea neuitării, despre capete de lume unde suferința nu are margini. Povestea unei fete care a îmblânzit stepa siberiană.

În stepa nesfârșită. O copilărie petrecută în Siberia de Esther Hautzig