Umbra mamei

„Mi-a apărut dintr-odată în fața ochilor bunica citind-o pe Christina Rossetti pentru ea însăși în 1949, citind-o mai târziu cu fiica ei, transmițând o iubire pentru cuvinte care o însoțise pe mama și pe care ea, la rândul ei, ne-o transmisese nouă tuturor, cititori împătimiți de asemenea.” Nikola Scott

Roman de familie, Umbra mamei de Nikola Scott este o proză modernă, în viziune actuală, ușor psihologizantă, despre neputința de a spune la timp lucrurile care contează. Dacă în mare măsură este un roman al mamei, așa cum arată titlul, măcar în aceeași măsură este și un roman al tatălui.

„A trăi în umbra cuiva” înseamnă a nu-ți putea dezvolta și dezvălui calitățile. Umbra mamei este, în acest caz, atât o referire la o personalitatea puternic conturată, intimidantă, cât și la o prezență-absență, care continuă să rămână în preajmă, chiar și după moarte. Romanul Nikolei Scott surprinde momentul ieșirii din „umbra”/modelul matern, odată cu dezvăluirea unor taine – ce știi și, mai ales, ce nu știi despre mama ta?!

Trecutul iese la iveală exact în momentele de răscruce, intuițiile se confirmă și oamenii tineri sunt nevoiți să își reconsidere istoria personală, fiindcă nu mai pot spune cu exactitate cine le sunt părinții. Familia devine o galerie în care apare permanent cineva, o „umbră”.

Acțiunea din roman este urmărită pe două planuri. Primul se desfășoară într-un prezent acceptabil, dinamic, al oamenilor care, având o pasiune, nu au neapărat și priceperea de a face din talentul lor o sursă de profit. În prim-plan rămân grijile cotidiene, mersul la spital, discuțiile cu vecinii, cu prietenii, cu angajatorii, cu rudele mai apropiate.

Al doilea plan este introdus în pagină de un jurnal care completează povestea, deja pe cale să iasă la iveală. Ascuns printre cărți, jurnalul ținut de Elizabeth Holloway, încă din perioada adolescenței, le oferă fiicelor prilejul de a-și privi mama cu alți ochi. Formă de terapie, scrisul devine și justificare a unor greșeli (nimeni nu scapă nejudecat!) care-i vor fi imputate mai târziu acestei tinerei forțate să se maturizeze rapid. În primul rând, jurnalul oferă un excelent pretext de a exersa comunicarea și este o breșă în singurătate:

„Limpsfield, 17 iulie 1958

Am cumpărat un jurnal nou astăzi, de la simpaticul domn Clark de pe strada mare. Primise o culoare nouă, roz mat, şi mi-a arătat închizătoarea mică din față și florile de pe unele pagini. Perfect pentru o tânără ca tine, a zis el făcând cu ochiul. Avea intenții bune, sunt sigură, dar eu nu voiam chestia aia. În loc de asta am luat cenuşiul cel mai închis, aproape negru, fiindcă știu foarte bine că n-o să fie un an roz. Am ales și hârtia un pic mai groasă, chiar dacă a fost mai scumpă, fiindcă presimt că anul ăsta o să am nevoie de hârtie mai groasă. Hârtie groasă, însetată să absoarbă gândurile și lacrimile şi toate lucrurile cumplite care se petrec în casă la mine.

În autobuz, când mă întorceam acasă de la școală, mi-am scris numele pe copertă, cum fac totdeauna, Elizabeth Holloway, şi anul, 1958. Şi pe urmă mi-am dat seama că până când o să termin eu jurnalul ăsta, până o să umplu toate paginile însetate cu toate lucrurile la care mă gândesc și despre care se presupune că e de datoria mea să le fac şi pe care nu am voie să le fac, când toate lucrurile cumplite care știu că se petrec se vor fi petrecut, mama n-o să mai fie printre cei vii. Va fi pierit, va fi murit. Va fi îngropată. Se va fi dus.” (p. 31)

Una dintre fete descoperă adevărul, după dispariția bruscă a mamei. Investigația se dovedește complicată și nimeni nu este ce pare a fi. De pe margine, cititorul preia întrebările lui Addie, tânăra care află că are o soră geamănă. Relația dintre mamă și fiică, puterea modelului matern, sursa neclară a conflictelor mocnite și a neputinței de a crea legături autentice, ideea că istoria s-ar putea repeta, în alte condiții, toate acestea sunt elemente care sporesc atractivitatea romanului, sunt interesante, fără să fie abisale. Și sunt statuate, prin vagi anticipări, de la început:

„Dar lucrurile dintre mine şi mama merseseră greu. Era, în cea mai mare parte, vina mea, pe cuvânt, fiindcă eram prea moale. Așa fusesem mereu. De când mă știu, nu m-am aşezat niciodată pe scaunul şoferului de câte ori m-am urcat în maşina vieţii. N-am ţinut spatele destul de drept. Mama nu era moale şi nu era nici slabă. Era o nestemată tare, ce răspândea sclipiri, şi oricât de mult am încercat amândouă, eul meu molatic, disperat să facă tuturor pe plac, şi eul ei strălucitor n-au reuşit decât să se calce pe bătături, tot timpul, fără încetare, ca şi cum ai mângâia o pisică în răspăr, ca o cremă aurie de vanilie care se taie şi din care numai poţi salva nimic. Aşa merseseră lucrurile între mama şi mine.” (pp. 17-18)

Oricât de multe ai ști despre mama ta, se dovedește că nu știi niciodată destule și s-ar putea nici să nu știi esențialul. Există asemănări evidente între mamă și fiică, însă există și nemulțumiri, îngrijorări și principii de viață care le împiedică pe cele două să aibă deplină încredere una în alta.

„În mod destul de ciudat, mama şi cu mine semănam mult mai mult una cu alta decât semănau ea şi Venetia. Eram amândouă micuţe şi îndesate, cu o claie de bucle negre de care trebuia să ai grijă, nu glumă, şi ochi cenuşii, uşor oblici, de o parte şi de alta a unui nas mic. Dar meseria de patiser însemna să ai şorţuri voluminoase şi fileuri pentru păr, mâini pline de cicatrici şi haine care se lipeau întruna de tine din cauza fondantului şi a umpluturii pentru plăcinta cu afine. Mama avusese mare grijă de hainele ei fiindcă nu se scăldase în bani cât fusese tânără şi, deşi încercasem să mă aranjez înainte de a veni acasă de la școală şi, pe urmă, mai târziu, când am venit la prânz într-o duminică, era inevitabil ca mama să nu descopere nişte făină răzleţită pe spatele meu sau o gaură într-o mânecă şi să nu se încrunte din cauza neglijenţei mele.” (p. 23)

Fiecare personaj feminin din roman întruchipează un tip de supraviețuitoare, fără ca acest lucru să facă din proza Nikolei Sott o adeptă a feminismului. Rețeta creării personajului presupune un reușit amestec de forță și de tandrețe. Addie este, în ciuda timidității, extrem de tenace. Sora ei geamănă, om fără prejudecăți, pilotează avioane. Venetia vorbește mult, face gafe, e zgomotoasă, însă are gust și, cu toată perioada de sarcină, transformă tot ce atinge într-un obiect elegant.

Cele trei surori care trăiesc, până la un punct fără s-o știe, în „umbra mamei”, au un aer cehovian, probabil dat de complicata istorie de familie, dar și de încântătoare grădină cu trandafiri. Nu au o livadă cu vișini, însă au un domeniu, lăsat în paragină, din pricina motivelor lesne de presupus – lipsa banilor, chiar un faliment, și dispariția fizică a unei generații.

Romanul este și o carte cu fotografii, la propriu și la figurat. Cu greu și-i pot închipui copiii pe părinții lor la vârsta când aceștia erau tineri, aventuroși, îndrăgostiți.

Unele secrete nu sunt lăsate să dispară.

Despre autoare aflăm câteva lucruri din prezentarea editurii:

NIKOLA SCOTT s-a născut în 1973 la Kiel, în Germania, și și-a făcut studiile universitare la Tübingen, pe care le-a încheiat cu un masterat în literaturile engleză și germană. Fiind fascinată de cărți încă de la o vârstă fragedă, după absolvire a plecat întâi la New York, apoi la Londra, pentru a-și construi o carieră în domeniul editorial. După zece ani, a decis să își urmeze visul și să devină ea însăși scriitoare. Primele sale două cărți, My Mother’s Shadow (2017) și Summer of Secrets (2018), au fost bestselleruri traduse în multe țări, prezente în topurile de vânzări din Israel și Norvegia. Cel de-al treilea roman al său, Fetele din livada cu meri (The Orchard Girls, 2021; Humanitas Fiction, 2023), a cucerit de asemenea publicul internațional. În prezent, scriitoarea locuiește la Frankfurt împreună cu soțul său și cei doi fii ai lor.

Las mai jos alte fragmente:

„Cu siguranţă aici se întâmplă destule lucruri ca să umpli jurnale întregi sau să scrii câte o scrisoare pe oră, sunt sigură de asta, aşa că scriu, scriu și iar scriu, fiindcă pot și fiindcă vreau și fiindcă nimeni nu se sinchisește că scriu.” (p. 77)

„După camera mea şi după grădini, biblioteca este următoarea pe lista locurilor mele preferate din casă. E frumoasă, cu un luminator rotund, de sticlă, și canapele puse peste tot, și niciodată nu e nimeni acolo fiindcă, zgomotoşi şi vioi, au mereu ceva de făcut. Sunt rafturi peste rafturi de cărți, trebuie să fie milioane, toate înghesuite aşa de tare, încât îmi dau seama că nimeni nu le-a citit vreodată şi toate arată deja atât de vechi şi jerpelite încât, cu siguranță, le-ar cădea foile dacă ai încerca să le scoți din raft.” (p. 79).

„Peste vreo câteva zile o să ne ducem pe coastă ca să scoatem barca și au fost și mai îngroziți să afle că nu știu să înot ca lumea. Toți au rămas cu gura căscată când am spus chestia asta. Bănuiesc că este întru câtva de necrezut în lumea lor de școli cu internate și meciuri de hochei și cricket şi schiat în timpul iernii, dar eu sunt fiica unui director de bancă de la Limpsfield și eu am învăţat să înot împreună cu 30 de copii cu buze vinete, tremurând din toate încheieturile, la baia publică din cartier ori de câte ori profesorul găsea o posibilitate să ne ducă. Totuşi, am dovedit că eram foarte bună la crochet deși e greu să fii atent când după-amiezile sunt aşa de încântătoare și calde și grădinile familiei Shaw miros ca un colţ de rai. Grădina de trandafiri mă roagă fierbinte s-o pornesc hai-hui și să mă pierd printre pomi și flori cu cartea după mine. Și asta și fac, de câte ori pot, încerc să mă fofilez și să dispar printre trandafiri ca să citesc.” (p. 79)

Umbra mamei de Nickola Scott