„Ultimele luni din viața lui Achim Ioachim” de Mihail Păunescu

Este o perioadă fastă pentru literatura română contemporană, chiar și când vorbim despre debuturi, pentru că unele dintre ele sunt remarcabile.De pildă, Ultimele luni din viața lui Achim Ioachim, romanul lui Mihail Păunescu, care a obținut premiul pentru debut pe 2017, la Editura Cartea Românească. Cartea a fost lansată la târgul Gaudeamus în toamna lui 2018.

Ajuns la vârsta de 45 de ani, autorul este artist plastic și profesor la un liceu din București, iar un juriu prezidat de Nicolae Manolescu i-a validat puterea creativă și în domeniul literelor. Nu cunosc motivațiile juriului pentru acest premiu, însă parcurgerea romanului convinge pe oricare cititor că trebuie fie atent, de acum, la numele lui Mihail Păunescu. El nu își alege o temă eclatantă, nu urmărește o rețetă de succes, nu caută cu obstinație să ofere ceea ce se cere pe piața de carte pentru a fi vândut. Dimpotrivă. Să ai în vedere secvențele de viață ale unor oameni simpli, pe de o parte, și, pe de altă parte, să scrii despre un personaj care aproape e fără identitate, care trăiește și ni se dezvăluie doar prin ochii celor cu care interacționează – o contabilă și o menajeră – fără ca el să intervină în vreun fel asupra părerilor pe care le generează, un personaj aflat la limita dintre patologie și mister, pare un subiect sortit eșecului încă din start. Și, totuși, romanul lui Mihail Păunescu ne reține atenția de la primele până la ultimele lui pagini. Învățăm de aici că nu există subiecte care să aducă succes sau eșec prin ele însele.

Cu grijă și dichis, Mihail Păunescu își construiește povestea în jurul unor personaje care sunt oameni de o mare simplitate, evidențiind faptul că vecinii noștri de bloc, sau pensionarii, sau cei care au îndeletniciri banale, obișnuite, oamenii pe care de regulă noi îi ignorăm, pe lângă care trecem zilnic sau îi întâlnim în birourile unor avocați, dar nu-i vedem, aceștia pot fi plini de umor, înțelepți, au propria lor filosofie de viață, caută un rost pentru existență. Autorul ne sugerează astfel să fim atenți că dincolo de aparențe, dincolo de convențiile sociale, se află un suflet care e un univers întreg, o lume fascinantă. „Sufletul omului e o taină, spune un personaj. Dacă te apropii trebuie să o faci cu multă grijă, pentru că e ca o cetate fortificată. Dacă ai trecut de prima poartă, se pot închide pe loc toate celelalte.”

Personajul principal al romanului este Petra, o menajeră care se apucă de scris o poveste de viață și de moarte la care a fost martoră: aceea a ultimelor luni din viața lui Achim Ioachim. De fapt, ea face însemnări despre propria existență, cu numeroase inserții care transformă romanul într-un adevărat puzzle de personaje și povești puse pe un fir întins cu măiestrie pentru a ține cititorul în tensiune prin ațâțarea dorinței de a afla amănunte despre manifestările stranii ale lui Achim Ioachim, care au debutat într-o zi de marti, pe 20 martie, când și-a schimbat broasca de la ușa dormitorului în care s-a închis pentru nouă luni de zile, precum gângania din Metamorfoza lui Kafka. Și apoi, a murit.

Sunt câteva aspecte de reținut în legătură cu alegerea autorului ca personajul narator să fie o femeie simplă.

În primul rând, el trebuie să țină cont de nivelul intelectual al personajului, care nu-i permite să se lanseze în remarci savante, în dialoguri complexe și meditații filosofice. E o limită pe care Mihail Păunescu și-o fixează singur, și tocmai acest lucru îi pune în lumină talentul de romancier.

Început stângaci, textul menajerei devine tot mai interesant cu fiecare pagină, iar ea, un observator tot mai fin, calitate pe care autorul o explică prin contactul pe care ea l-a avut, prin prisma activității, cu tipologii umane extrem de diverse, de la cucoane, parveniți și impostori, la femei cizelate, adevărate doamne sau persoane cumsecade, așa cum este cazul soției lui Achim Ioachim, contabila, singura clientă care s-a ridicat la demnitatea de prietenă a Petrei. Naratoarea Petra ne aduce aminte, prin anumite aspecte, de naratoarea Vica din Dimineață pierdută, a Gabrielei Adameșteanu.

În al doilea rând, cu mintea ei de femeie simplă, menajera-scriitoare reusește să evidențieze componenta care îi face pe oameni să fie la fel, inidferent de măștile pe care fiecare le poartă.

În al treilea rând, prin intermediul Petrei, Mihail Păunescu își pregătește terenul să ne furnizeze o filosofie de viață care, deși minimalistă și simplă, este adâncă. Hegel sau Nietzsche sunt morți și nemaiputând avea colică renală, nu ne mai pot vorbi despre darul incredibil pe care îl are un om sănătos, în, nu-i așa?, banalul fapt de a avea toate funcțiile fiziologice active. Doar din gura unei menajere pensionare poate Mihail Păunescu să ne facă să auzim că adevărata fericire este putința de a-ți satisface nevoile de bază. Asta, evident, pe lângă alte remarci, la fel de pline de umor, pe care le face despre bătrânețea, a cărei avere singulară este memoria, văzută ca un melc care se uită mereu în spate, căutându-și urma.

Ultimele luni din viața lui Achim Ioachim este un roman interesant, de atmosferă. Mihail Păunescu nu se angajează într-un efort al inovației narative, nici nu caută cu obstinație un unghi original de a privi lumea, dar totuși, cartea conține acel element greu de definit, care îndeamnă la lectură.

Ultimele luni din viața lui Achim Ioachim de Mihail Păunescu