Semnalăm apariția printată unui album de artă cu totul și cu totul deosebit, mai exact, a unui catalog al expoziției virtuale „Imaginea turcilor și a tătarilor în arta modernă românească”, o expoziție realizată în cadrul Muzeului Virtual al Turcilor și Tătarilor din Dobrogea (MIRAS) în perioada mai – august 2021. Este o ediție bilingvă, română și engleză, urmând să apară în curând o altă ediție, și în limba turcă, lucrarea fiind sub egida Guvernului României, Departamentul pentru Relații Interetnice (D.R.I.) din cadrul Secretariatului General al Guvernului României.
Structurat în patru mari părți (câte una dedicată Muzeului Național de Artă al României, Muzeului Municipiului București, Muzeului de Artă Constanța, respectiv Institutului de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” din Tulcea, în cadrul căruia funcționează și Muzeul de Artă Tulcea), catalogul oferă și șapte texte despre subiect, două introductive, semnate de Laczikó Enikő Katalin, secretar de stat la Departamentul mai sus amintit, respectiv Dr. Adriana Cupcea, cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, o postfață intitulată „Despre multiculturalism în arta modernă românească”, semnată de consilierul Dr. Oana Ionel (D.R.I.) și câte o prefață la cele patru părți de reproduceri:
„Fascinația lumii orientale din spațiul românesc”, de Alina Petrescu, șef secție Artă Modernă Românească de la Muzeul Național de Artă; ”Diversitate culturală și câteva capodopere ale artei Românești”, de Dr. Elena Olariu, director adjunct ale Muzeului Municipiului București; „Despre orientul regăsit și magia Coastei de Argint”, de Dr. Lelia Rus Pîrvan, director al Muzeului de Artă Constanța și „Balcicul și Tulcea reflectate în arta modernă românească” de Petre Teodorescu, muzeograf tulcean.
Spațialo-spiritual, în prim plan este Dobrogea, despre care Adriana Cupcea remarcă: „… este o regiune multiculturală, fostă graniță a Imperiului Otoman care are, alături de trăsăturile comune regiunilor de frontieră, caracteristicile care o leagă de moștenirea sa imperială otomană. Stabilirea administrației otomane în Dobrogea în secolul al XV-lea a dus la transformarea treptată a teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră, precum și a întregii regiuni a Balcanilor, timp de câteva secole, într-o oglindă a Anatoliei, prin cultura materială și spirituală adusă aici din Orient”… Este vorba, după cum subliniază și Laczikó Enikő Katalin, despre „un spațiu al valorilor comune, unificatoare, care ne învață să prețuim diversitatea, solidaritatea, dar, mai ales, respectul față de aceste comunități, patrimoniul lor și reflexia sa în cultura românească.”
Proiectul propriu-zis s-a concretizat la începutul anului 2021: „… ne-am dorit să inițiem o cercetare în zona artei vizuale moderne românești pentru a vedea modul în care imaginea comunităților de turci și tătari și-a găsit reflexia în opera artiștilor români. Ne-am bucurat de generozitatea și deschiderea instituțiilor cu care am cooperat… Peste 100 de picturi și lucrări de grafică au fost incluse într-o expoziție virtuală din cadrul MIRAS” (nota noastră: în limbile turcă și tătară „miras” înseamnă „moștenire”!) în catalog fiind o selecție din operele semnate de Theodor Aman, Iosif Iser, Nicolae Dărăscu, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petrașcu, Cecilia Cuțescu-Storck, Ștefan Dimitrescu, Petre Iorgulescu-Yor, Constantin Artachino ș.a.
Apropierea de Orient, orientalism, pământul românesc oriental(izat) al Dobrogei este explicată, schematic, de Alina Petrescu, dincolo de exotism, fiind vorba de raportarea la „alteritate”:
„Expedițiile științifice lansate de Napoleon I în Egipt, războaiele de eliberare a Greciei, cuceririle coloniale franceze și Războiul Crimeii au oferit prilejul descoperirii unor lumi noi, care, dincolo de ororile războiului, erau menite să îmbogățească imaginarul european și să cultive interesul, tot mai viu, al artiștilor pentru observarea alterității. Astfel, la finalul secolului al XIX-lea, a apărut un nou curent literar și artistic, orientalismul, care a debutat prin studierea diferențelor dintre lumea orientală și occidentală, prin interesul intelectualilor pentru școlile de gândire ale Orientului și a cucerit, treptat, din ce în ce mai mulți adepți în spațiul occidental.
Fiind și o atracție pentru exotismul oriental, acest curent și-a propus inițial să studieze, analizând relațiile mai mult sau mai puțin strânse dintre Orient și Occident, tot ceea ce era necunoscut societății occidentale. Prin Orient se înțelegea, în epocă, Orientul Apropiat, cu zonele care au făcut parte din Imperiul Otoman, Spania și Extremul Orient. Astfel, a luat naștere orientalismul, un curent care a cunoscut o răspândire fără precedent în secolul al XX-lea, a fost un pandant cultural al colonialismului și, nu în ultimul rând, a fost o motivare convenabilă a dominației Vestului asupra întregii lumi. Occidentul a încercat să-l discrediteze, denumind prin sintagma «Orient» orice realitate care nu rezona cu discursul culturii apusene, dar nu a reușit decât să stârnească interesul artiștilor și al oamenilor de cultură pentru tot ce este misterios, ascuns sau incomprehensibil gândirii europene.” (p.12)
În ceea ce privește artiștii români, „fascinația lumii orientale, de la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea” le-a oferit acestora „prilejul să descopere unicitatea comunităților modeste, sărace, și, în același timp, izolate din spațiul dobrogean. Odată cu participarea la războaiele balcanice și la Primul Război Mondial, artiștii români au descoperit farmecul exotic și plin de mister al lumii turcești și tătărești din Dobrogea. Capodoperele artiștilor români, de inspirație orientală, pot oricând rivaliza cu operele marilor maeștri ai artei occidentale și dovedesc capacitatea artiștilor români de a se sincroniza cu manifestările și tendințele din marile capitale europene.” (p.13)
Bref, pentru orice îndrăgostit, pasionat, interesat de ceea ce înseamnă „orientalism românesc”, albumul este o adevărată comoară, demnă de peșterile lui Aladin ori Ali Baba, ori de poveștile unei Șeherezade, turcoaică ori tătăroaică, realismul îmbinându-se cu misterele, istoria cu fantezia, diversele tehnici menționate scrupulos, favorizând culorile ori contrastul alb-negru, cu toate nuanțele posibile de gri (precum la Theodor Aman, Secretul, acvaforte și ac pe hârtie vegetală, sau Iosif Iser, Vedere cu Hagia Sofia, tuș și laviu pe hârtie de desen, Jean Alexandru Steriadi, Tătăroaică din Balcic, creion litografic pe hârtie velină, Henri Daniel, Cafeneaua lui Ismail la Balcic, cărbune și estompă pe hârtie velină ș.a.m.d.
Tainica doamnă sau domnișoară în roșu din studiul lui Nicolae Tonitza, În Mangalia este exemplul perfect pentru ceea ce poate însemna simbolistica misterelor unei alte lumi ( la fel Poartă la Mangalia, de același pictor – nota BH: lucrările boldate sunt în ilustrațiile articolului), precum și Turcoaica lui Constantin Artachino, în ceea ce privește „Interior de Harem” de Theodor Aman fiind vorba de un subiect mult mai puțin general, care se apropie de ceea ce înseamnă strict dragostea prea omenească a unui bărbat „ghiaur” pentru o turcoaică sau o tătăroaică, cum se întâmplă în romane precum „Cara-Su” de I. Valerian sau „Uruma” de Zaharia Stancu, ca să nu deschidem și subiectul odaliscelor lui Iser sau a portretelor lui Nicolae Tonitza…
Moscheile, geamiile sau cafenelele (putem adăuga și „Brutăria lui Mamut”, aflată la Muzeul din Tulcea) au, evident, sacralitatea lor, unele prin destinații arhitecturale și spirituale clare, cafenelele purtând, sociologic și antropologic, amprenta unui sacru profan sui generis.
Iată ce scrie Oana Ionel despre expoziția în sine, despre cafenele în particular:
„Expoziția Imaginea turcilor și a tătarilor în arta modernă românească include scene de gen, peisaje, chipuri, locuri cu aură simbolică. Unul dintre aceste locuri este Cafeneua lui Mamut, spațiu predilect al întâlnirilor amicale dintre scriitori și artiști în Balcicul cultural interbelic. Cafeneaua pescărească este ușor de reconstituit din reprezentările atât de numeroase ale pictorilor Lucian grigorescu, Nicolae Dărăscu, Nicolae Tonitza sau Nutzi Acontz. Cafeneaua lui Mamut reprezintă tot ce poate fi mai diferit de spațiile emblematice pentru cercurile literare și artistice românești din prima jumătate a secolului al XX-lea: ibrice de aramă, cești turcești de cafea, mobilier simplu din lemn. Energia culturală a acestui loc este marcată în volumele de memorii ale timpului prin diversele personalități menționate ca vizitatori frecvenți ai cafenelei: Adrian Maniu, Camil Petrescu, Oscar Walter Cisek, Jean Bart, Ion Pillat sau Ion Marin Sadoveanu. Cafeneaua lui Mamut poate fi «vizitată» în cadrul expoziției prin intermediul unei lucrări semnate de Tonitza (care aparține Muzeului de Artă Constanța):” (p.117)
Pe coperta albumului este lucrarea „Familie de tătari”, de Iser, expusă pentru prima oară în anul 1921 în cadrul Salon d’Automne de la Paris, pictură care îl consacră definitiv pe autor, pe site-ul Muzeului Național de Artă fiind următoarea prezentare:
„Familie de tătari surprinde un episod din viaţa tătarilor dobrogeni, populaţie al cărei pitoresc a fascinat mulți pictori români în perioada interbelică. Scena se petrece într-un cimitir musulman, printre pietre funerare geometrice: turnul alb al geamiei din fundal și acoperișul din olane al geamiei sunt inundate de verdeață. Toate personajele poartă șalvari. Feţele aspre, unghiulare, trupurile înfăşurate în faldurile pantalonilor şi vălurile musulmane tradiţionale ascund vârsta femeilor. Toate au un aer rezervat, o demnitate statuară, coborâtă parcă din alte vremuri.
Iser se concentrează asupra durerii personajelor, explorate în dimensiunea lor general umană, dincolo de orice caracteristici etnice. Desenul realizat direct în culoare, masele cromatice relativ compacte indică studiul aprofundat al lui Paul Cézanne.”
Demersul poate fi dezvoltat, evident, de pildă, la Muzeul de Artă Vizuală din Galați, în cadrul expoziției permanente există o pânză intitulată „Țigănci din Dobrogea”, de Ștefan Dimitrescu, dar în care portul poate fi al comunității horahane din Babadag sau pur și simplu al unor țigani turci musulmani; în cadrul unei colecții private (Mihaela Dăscălescu) există lucrarea „Poarta turcească” de Mihai Dăscălescu (acuarelă și tuș, 29 x 40 cm), prezentând rămășițele unui han turcesc sau tătărăsc din Galați. La Cluj-Napoca din câte îmi amintesc sunt la Muzeul de Artă reprezentări ale comunităților turcă și tătară.
Fără a concluziona, citând din micro studiul Elenei Olariu, putem spune că volumul este și o mică introducere la ceea ce înseamnă „Școala de Artă de la Marea Neagră”:
„…o parte importantă a marilor artiști ai perioadei interbelice au călătorit și au lucrat la Balcic sau în Dobrogea, contribuind la crearea unei adevărate colonii de pictură, pe care istoricul de artă Henri Focillon a văzut-o ca un grup compact, numind-o Școala de Artă de la Marea Neagră. Această grupare a dovedit din plin că, în cadrul artei românești, diversitatea noastră culturală a oferit o importantă șansă pictorilor pentru a crea o serie de capodopere, care ne definesc și ne încântă la fel de mult și astăzi.” (p.47)
Imaginea turcilor și a tătarilor în arta modernă românească/ The Image of Turks and Tatars in Romanian Modern Art, Departamentul pentru Relații Interetnice. – București: Monitorul Oficial R.A., 2022
