„Trupul sufletului” – viața ca o pasăre Phoenix

Ludmila Ulițkaia este scriitoare de origine rusă, formată în domeniul biologiei, lucrând o perioadă semnificativă de timp la Institutul de Genetică. Ulterior, și-a îndreptat atenția spre un domeniu complet diferit, angajându-se consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova. A debutat în literatură cu romanul Soniecika, roman care a atras imediat atenția criticii literare, fiind premiat cu Médicis étranger și Giuseppe Acerbi, dar și nominalizat pe lista scurtă al Premiului Booker pentru Literatura Rusă. După un asemenea debut, celelalte romane s-au impus pe o linie ascendentă, cărțile scriitoarei Ludmila Ulițkaia s-au vândut în peste trei milioane de exemplare și au fost traduse în peste patruzeci de limbi, inclusiv în limba română.

Trupul sufletului este un volum de povestiri tradus de Luana Schidu la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, acolo unde au fost traduse și celelalte cărți ale scriitoarei. Structurat în două mari părți – Prietenele și Trupul sufletului, volumul conține unsprezece povestiri, toate conturându-se în profunde licăriri despre existență și cotloanele sale, despre razele sale de lumină și unghiurile întunecate, dar nu într-o manieră tragică, ci într-o notă fină de ludic. Emoțiile, trăirile personajelor construite de Ludmila Ulițkaia ilustrează tragicul învăluit în ludic, demonstrând că ceea ce contează este iubirea, sub toate fețele și aparențele sale.

În lumile personajelor din carte, istoria, diversitatea culturală și pluralitatea identitară dau tonul existenței lor. În Karabah, armenii și azerii își împărțeau zilele, conservatorismul și reticența față de nou. Tradiția dădea măsura pentru fiecare popor. Ritmul istoric se cere a fi menținut pentru a evita dezordinea. Oricât s-ar schimba lumea, din loc în loc iese la suprafață vechimea, dar și aceasta va fi nevoită să se adapteze.

Orașul lor natal din Karabah era din vremuri străvechi blând, dar hotărât împărțit în cel de sus și cel de jos, armean și azer, toți trăiau oarecum ca la țară – în curte, pe uliță. Din când în când aveau loc căsătorii mixte, și de fiecare dată era un eveniment special, un eveniment care stârnea o mare tulburare printre rude și vecini. De ce se tulburau? Ooo, asta-i altă poveste… Căsătoriile cu ruși, nu se știe de ce, nu făceau atât de tare sângele să fiarbă.

Zarifa, personajul principal al primei povestiri, este purtătoarea modernizării în comunitatea conservatoare, dar, în același timp, fiind pe patul de moarte, exprimă cu voce tare un gând care a neliniștit-o probabil toată existența sa, întrebând, mai mult retoric: Spune-mi, prin ce se deosebesc armenii de azeri? Dar nu așa cum se vorbește despre asta în general. Științific. Că doar ești genetician. Continuându-și gândul, Zarifa are o ultimă izbucnire energică pe același subiect, încercând să înțeleagă: explică-mi de ce nu pot armenii și azerii să stea la aceeași masă. Nu o mulțumește explicația legată de diferențele socioculturale, etnografice, istorice, ci, în ultimele ceasuri ale propriei existențe, trece din registrul macro în cel micro, fiind preocupată să afle dacă ea a fost un om bun. Moartea sa stârnește diferențele religioase, culturale. Să fie înmormântată după rit creștin sau să fie urmat cel islamic? Problema stârnește rumori, deși emblematicul personaj, Zarifa, lăsase instrucțiuni clare pentru acest moment. În mijlocul unei discuții vechi de atâtea secole, farmecul femeii își face din nou prezența, într-o notă discordantă, care subliniază și ludicul situației. Pe fondul unei dispute conservatoare, aspirațiile modernizatoare ale Zarifei rămân neclintite. Își comandase costumul de înmormântare la Milano, la un creator de modă. Era alb, cu o broderie lată aurie la gât și la mâneci, și o eșarfă aurie asortată, și pantofii aurii, decupați la spate.

Dacă unele personaje se confruntă direct și brusc cu moartea, altele reflectează la finalul iminent din mijlocul unei singurătăți asurzitoare. Alisa este o femeie care făcea parte dintre oamenii care știau cu precizie și ce vor, și ce vor cu niciun chip. Viața nu i-a fost deloc ușoară. A fost înconjurată de tragedii de la vârstă fragedă și s-a înconjurat de tăcere, de singurătate. Însă la șaizeci și patru de ani își realizează propria condiție, adresându-și, inevitabil, întrebările: și dacă se îmbolnăvește? Dacă o să cadă la pat? Pe cine putea conta? Cine ar fi crezut că planificarea unei sinucideri îi va mai oferi un ultim moment de fericire, că îi va oferi răgazul unei ultime iubiri? Nu va mai apuca să își pună capăt vieții cu praful de care făcuse rost, ci va deveni întregul univers al micuței Aleksandra.

Cutiuța cu barbituric stătea în sertarul mesei, dar acum Alisa nu mai putea să se folosească de cadoul de nuntă al soțului ei. Adică teoretic putea. Cândva… când împrejurările aveau s-o ceară.

Luptele identitare continuă să fie purtate și de alte personaje. Salih, despre care se credea că nu-l făcuse Allah pentru comerț, ci pentru ceva înțelept, luptă pentru a-și depăși condiția socială, identitară, culturală. Aspira să ajungă mare savant, matematician, dar, în mod special, să trăiască ca un european. Nu își reneagă originile și nici Orientul care l-a format, dar privirea o are ațintită în altă parte. În conștiința sa, împărțirea religioasă, națională nu conta. Altele erau elementele prin care dorea să se identifice.

Salih era arab doar în ochii familiei sale din Moscova. De fapt, era kurd. Dar nu văzuse niciun rost în a explica în Rusia diferențele naționale principiale, cu atât mai mult cu cât nici el însuși nu le acorda nici o importanță. Arab, kurd, musulman sau creștin, pentru el nu conta… Era matematician și lumea lui nu se împărțea după simboluri naționale sau religioase, ci numai și numai după un singur parametru: dacă interlocutorul este matematician sau nu.

Și, de fapt, identitatea sa profesională va fi singura care îl va salva de la un destin comun al celor care încercaseră să abandoneze lumea orientală conservatoare. Scapă din ghearele închisorii și, în sfârșit, va ajunge un european, unul occidental, continuând să trăiască la Londra.

Pendulând între contururile lumii exterioare și ale celei interioare, Ludmila Ulițkaia construiește cu minuțiozitatea unui arhitect carapacele personajelor blocate în propriile lor existențe. Sonia, o femeie de vârstă mijlocie, a înțeles sensul vieții după divorțul de soțul ei. Rămasă singură, nu face altceva decât să frece fără încetare locuința parcă pentru a șterge orice fel de urmă din celălalt stadiu al existenței sale. Nici nu mai mănâncă, ci doar soarbe suc de mere până într-acolo încât se va contopi cu aroma lor transformându-se într-un fluture, un fluture printre alții mai mari și mai viu colorați.

Corporalitatea se pierde în meandrele sufletului. Anatomia se transformă și capătă forma sufletului. Lumea se lasă privită prin geam, ochean sau rame. Își metamorfozează dimensiunile. Niciodată nu văd toți același lucru. Marginea lumii era zimțată și întreruptă, împiedicată a fi liniară, omogenă. Trupurile își lasă în spate hainele atârnate în cuier, urma pe pături și paturi, vechile amintiri ale unei existențe fizice, anatomice. Dimensiunile corporalității, însă, sunt atent trasate de Kogan, anatomopatolog, despre care cititorul află că își iubea slujba lugubră în special pe morții care plecau când le suna ceasul. Toată viața deslușise poveștile duse de corpurile pe care le autopsia, privea trupul împietrit, o carte necitită. Și după moarte pot rămâne multe mistere. Asemenea propriului sfârșit, care nu avea nici cea mai mică notă mistică. Era o realitate convingătoare. Moartea nu este un prag al durerii întotdeauna, ci pe doctorul Kogan îl lasă sub pătura în carouri, zâmbind.

Cu ușurință se poate vorbi despre trup, dar cu scepticism despre suflet. Ludmila Ulițkaia devine un arhitect atent al lumii care depășește limita corporalității. A scris 11 povestiri pe cât de diferite, pe atât de asemănătoare, în esență. Cu tandrețe și grijă, scriitoarea a adus cele mai deosebite onoruri naturii duale a ființei omenești – trup și suflet.

Trupul sufletului de Ludmila Ulițkaia