Trei remedii pentru combaterea caniculei

Ce au în comun un fost medic, actualmente scriitor, scenarist și comedian, o jurnalistă aflată la debutul său ca scriitoare și un chirurg și profesor reputat, dincolo de termenul cheie comun: medicina? E adevărat: fiecare abordează dintr-un unghi propriu medicina, remediile acesteia, dar putem constata destul de repede faptul că cel puțin Cătălin Vasilescu și Victoria Shepherd abordează subiecte similare din perspectivă istorică, însă volumul scris de Adam Kay intră în categoria memorialisticii, deci aparent elementele comune cu Bestiarul lui Cătălin Vasilescu și cu Istoria delirului a Victoriei Shepherd sunt aproape inexistente. Dincolo de ironia și autoironia lui Kay, care s-au dovedit salvatoare în momentele de reală criză prin care a trecut acesta, un cititor avizat va putea observa finețea raționamentului cizelat de orele nesfârșite de studiu, fundamentat pe o educație consistentă la toți cei trei autori, deși aceștia provin din medii diferite. Totodată, cele trei volume, mai ales cele două apărute în colecția Știință a Editurii Humanitas – Bestiar: șapte povestiri cu chirurgi și scandaloasele lor operații, respectiv O istorie a delirului: regele de sticlă, soțul înlocuit și cadavrul umblător, sunt rezultatul unei documentări consistente, solide, dovadă notele de final și bibliografia stufoasă. Dar de ce să citești, mai ales în vacanță, cele trei volume despre medicină? Ce cititor dorește să își aducă aminte de micile disfuncționalități din propriul organism sau de episoadele de ipohondrie pe care le mai are din când în când (explicabile oarecum, dată fiind abundența de spoturi publicitare dedicate diverselor suplimente alimentare și medicamente menite să îți pună în mișcare organismul suprasolicitat sau site-urile cu articole care se străduiesc să îți explice modul de funcționare al organismului pe înțelesul tău și diversele afecțiuni cu schemele de tratament aferente)? Răspunsurile sunt personale, dar curiozitatea învinge mai mereu. Indiferent de ordinea în care le citești, cele trei volume te vor binedispune, dar te vor pune și pe gânduri, vor genera comentarii și reflecții de tot felul.

Adam Kay nu este necunoscut cititorilor români: Nedoctoricit: povestea unui medic fără pacienți este al patrulea lui volum tradus în limba română și, la fel ca în precedentele cărți, tratează cu umorul tipic englezesc problemele vieții de zi cu zi într-o societate de consum, în care competiția este promovată în exces, provocând adeseori dezechilibre interioare greu de explicat pe moment și dificil de gestionat uneori:

„Chiar dacă te leagă de ghiuleaua ipotecii pe 30 de ani, o locuință proprietate personală îți dă senzația de libertate. Ai un loc în care să-ți depozitezi toate prostiile fără amenințarea proprietarului care „trece și el puțin” ca să se asigure că n-ai luat husa de plastic de pe canapea, un loc pe care-l poți decora și mobila exact cum vrei tu, nu unul aranjat după ce a apucat să vadă proprietarul la o emisiune despre renovări în 2004.

După ce am renunțat la medicină, mi s-a părut important să intru din nou în ierarhia proprietarilor de locuințe, deși pe o treaptă mai joasă. Arăta că nu ieșisem complet din rândurile lumii reale, că renunțarea la job nu fusese o greșeală enormă. Că nu pluteam așa, în derivă, ci eram bine ancorat în viață. În plus, în mod ideal, însemna șansa de a mă muta într-un loc cu mai mulți metri pătrați decât decibeli.

Așa că am făcut economii. Din răsputeri. Dacă nu-l dădeam pe hrană sau pe o factură imposibil de amânat, fiecare bănuț se punea bine în contul meu prăfuit de economii. Asta însemna și că făceam pentru bani lucruri pe care nu le-aș fi făcut în mod normal.” (Adam Kay, p. 89)

Rememorarea trecutului pentru a identifica posibilele erori, posibilele disfuncționalități care ți-au scăpat la momentul respectiv, dar și pentru a găsi noi moduri, perspective de abordare a situațiilor astfel încât să ieși din situațiile aparent imposibile reprezintă soluția salvatoare la care apelează toți cei trei autori. Poveștile de viață pe care le spun (atât de bine, chiar într-un mod fascinant) au ca element comun faptul că pacienții sunt oameni înainte de toate, cu suferințe pe care caută să și le înțeleagă. Punctul de plecare în povestea personală a lui Adam Kay îl reprezintă eșecul aducerii pe lume a unui bebeluș, eșec care îl va traumatiza într-atât de mult, încât va renunța definitiv la medicină, în ciuda faptului că această „meserie” era venerată în familie (lucru oarecum explicabil pentru autorul cu ADN-ul de emigrant; astfel se simțeau cu toții integrați, acceptați într-o societate cu puternice accente aristocratice):

„Le-am povestit de ce renunțasem la medicină, despre episodul care încă îmi mai bântuia visele și care nu-mi dădea drumul. L-am lăsat pentru finalul discursului, pentru că mă epuizează de fiecare dată: e echivalentul emoțional al unei alergări până pe vârful Ben Nevis în șlapi. Mi-a tremurat vocea când am retrăit cel mai groaznic și mai zguduitor moment din viața mea. În profesia asta intri cu gândul că fiecare caz se va sfârși cu o mamă sănătoasă și cu un bebeluș așijderea, iar eu atunci nu avusesem parte nici de una, nici de alta – și fusese vina mea. Le-am povestit că, atunci când am fost în perioada cea mai disperată, nu mi-a oferit nimeni sprijinul de care aveam nevoie, n-a observat nimeni cât de greu îmi era și nu i-a păsat nimănui când am vorbit despre asta. Le-am amintit că sigur și pentru ei lucrau mulți medici juniori care aveau nevoie de același sprijin și că trebuiau să fie acolo ca să-i susțină. Le-am revărsat pe toate, mi-am smuls inima din piept și am stat în fața lor sângerând, tremurând și copleșit de rușine. Mi s-a răspuns cu genul de tăcere absolută, umilită, care nu se lasă nici în minutele de tăcere de Ziua Eroilor…, dar au înțeles.” (Adam Kay, p. 216)

Dorința de a face bine, dilemele generate de necesitatea unor decizii rapide, în circumstanțe dificile îl preocupă constant și pe reputatul profesor de chirurgie Cătălin Vasilescu, care, prin selecția de povești pe care o propune, ne demonstrează cât de fragilă este granița dintre bine și rău:

„Chirurgul se află între două lumi: cea a adevărului, care este știința, și cea a binelui, care este medicina. Desigur, binele medicului își are sursa în adevărul omului de știință, dar între aceste două câmpuri se generează o tensiune. Iată la câte trebuie să ne gândim atunci când ne dorim noul în chirurgie. Din păcate, vedem că nu întotdeauna cel mai nou lucru este și cel mai bun. Pe de altă parte parte, medicina evoluează, fie că ne place, fie că nu ne place. Care este prețul? Noul în chirurgie apare în condiții de restricții severe și, de multe ori, noile operații se nasc în chinuri teribile.

Despre asta este vorba în carte, iată călătoria pe care o propun… sau, mai bine zis, pe care mi-am propus-o la început. Am considerat că este potrivit să mă interesez de istorie nu de dragul trecutului, ci din interes pentru prezent. Ajungem inevitabil la istorie dacă ne interesează prezentul și dacă încercăm să prevedem și să ameliorăm viitorul.” (Cătălin Vasilescu, p. 16)

Fiecare epocă are stereotipiile și prejudecățile sale, ideea argumentată consistent de către Victoria Shepherd în volumul dedicat delirurilor de tot felul, dar și de Adam Kay și Cătălin Vasilescu. Numai așa putem înțelege și accepta deciziile scandaloase (termen nu întâmplător utilizat de către Cătălin Vasilescu) ale unor medici și psihologi, justificate prin dorința de a face bine niște oameni bolnavi și de a eradica niște boli. Cazul doctorului Walter Jackson Freeman, cel care a „consacrat” lobotomia ca intervenție pe creier în încercarea de a vindeca pacienți cu boli psihice, va fi mai ușor de înțeles dacă cititorul va fi vizionat deja excepționalul film Frances din 1982, cu excepționala Jessica Lange în rolul principal, dar și ecranizarea faimosului roman Zbor deasupra unui cuib de cuci (din care nu întâmplător citează Cătălin Vasilescu) cu un Jack Nicholson uluitor. Henry Cotton și Bayard Taylor Holmes, predecesori ai lui Freeman, șochează la fel de mult prin soluțiile lor chirurgicale extreme. Numărul uriaș de pacienți diagnosticați cu diferite boli psihice, care creștea văzând cu ochii, de la o zi la alta, încă de din a doua jumătate a secolului al XIX – lea, nu numai că a împovărat un sistem medical aflat la începuturile modernizării, dar statele lumii industrializate s-au văzut obligate să caute soluții pentru criza forței de muncă agravată de noile și noile cazuri de depresii, schizofrenii, diferite deliruri paranoide și demențe. Într-un context social complex, în care femeile luptă pentru drepturi egale cu bărbații, lupta cu stereotipurile și prejudecățile epocii se duce pe mai multe fronturi, după cum remarcă foarte bine Victoria Shepherd: o mare parte din delirurile și episoadele depresive diagnosticate încă din timpul Renașterii, dar mai ales în secolul al XIX – lea și prima parte a secolului al XX – lea se explică și prin incapacitatea oamenilor obișnuiți de a înțelege invențiile și inovațiile care se succed într-un ritm amețitor:

„În ziua de azi, ideile lui Matthews (un englez ajuns pe meleagurile Franței aflată în plină revoluție, la sfârșit de secol XVIII, când ghilotina este consacrată drept instrumentul ideal pentru punerea în practică a pedepsei capitale – n.n.) ar fi catalogate drept „paranoide” sau „persecutorii” și încadrate într-un tip de tulburare delirantă care constă în convingerea falsă că anumite evenimente inofensive sau coincidențe au legătură directă cu persoana care le experimentează, sau că suferindul este urmărit de cineva care vrea să îi facă rău. Cuvântul „paranoia” a fost folosit de Hipocrate pentru a descrie delirurile celor cu febră foarte mare. Din două cuvinte grecești (para, „pe lângă”, și nous, „minte”) a creat unul singur care înseamnă, la propriu, „ieșit din minți”. Termenul a fost preluat în vocabularul medical și a ajuns să se refere la o tulburare mintală care, însă, nu include delirul. Sistemul de clasificare al Organizației Mondiale a Sănătății pentru fenomenele psihiatrice, bazat pe studiile de la Spitalul Maudsley din anii ’60, a definit tipurile principale de delir: grandoare, de gelozie, erotoman, somatic, de persecuție și altele. De-a lungul secolului trecut, delirul de persecuție a devenit cel mai răspândit tip de tulburare delirantă.

Odată cu sistematizarea medicală a tulburărilor de sănătate mintală petrecută la sfârșitul secolului al XIX – lea, a apărut diagnosticul de dementia praecox, o boală care avea să fie numită, în curând, schizofrenie și sub care a fost așezat și delirul, ca unul dintre numeroasele ei simptome. Matthews a fost diagnosticat retrospectiv cu schizofrenie, iar, în cadrul diagnosticului respectiv, delirul lui legat de războiul de țesut gânduri era considerat de neînțeles în termenii psihologiei sau ai experienței de viață.” (Victoria Shepherd, p. 79-80)

Din dorința de a face față schimbărilor care succed mult prea repede, Robert Burton, care își dedică întreaga viață compilării studiilor despre melancolie, reușește să sistematizeze un volum uriaș de informații, documente, dar în realitate efortul depus este doar pentru a căuta răspunsuri cu privire la propriul haos, într-o epocă (Renașterea) în care teoriile științifice se îmbină, se împletesc strâns încă cu misticismul și ignoranța, pe fondul răsturnării sistemului de valori provocat de Reformă. Astfel nu ne mai surprinde pasiunea acestuia pentru astrologie, ajungând „pacientul” omniprezent în cabinetul unuia dintre cei mai cunoscuți astrologi ai vremii, ca mai apoi să își întocmească el însuși propriul horoscop:

„Până să înceapă Robert Burton să strângă materiale pentru Anatomia melancoliei, rege era Iacob I, iar autoritățile religioase decretaseră existența unei legături directe între deliruri și posesiunea demonică. În Anatomie, delirurile sunt explicate apelând la un păienjeniș de tratate filozofice și religioase, teorie medicală și poezie, superstiții, supoziții bazate pe teoria umorilor, idei creștine și concepte psihologice. Viziunea asupra realității celor mai mulți dintre oameni era obiectul aceleiași confuzii.

Colegiul Christ Church al lui Burton era un centru important de studii matematice. Puțini învățați de acolo ar fi spus că pasiunea pentru astrologie era, de fapt, o formă de delir. Era prea strâns legată de știința de ultimă oră a astronomiei, domeniu în care viteza și amploarea descoperirilor făceau să fie necesar un strop de gândire magică, la fel ca noile forțe care apăreau pe vremea lui James Tilly Mathews.” (Victoria Shepherd, p. 119)

Parcurgând cele trei volume, dincolo de zâmbete, pe alocuri chiar hohote de râs, vom deveni reflexivi constatând faptul că, în ciuda descoperirilor fantastice din medicină, suntem, în calitate de (potențiali/posibili) pacienți la fel de ignoranți și temători precum Robert Burton, iar delirurile de grandoare sunt o „marcă înregistrată” a epocii noastre, grație unui sistem mass-media și a internetului care vor face numeroase victime și de acum înainte (vezi succesul lobotomiei lui Freeman, sintetizat admirabil de către Cătălin Vasilescu). Ce putem face este să ne punem tot timpul întrebări, să căutăm răspunsuri, să ne validăm propriile concluzii, fără a ne pierde discernământul pentru că:

„Din păcate, viața reală, cea a secțiilor chirurgicale, a sălilor de operație, a birourilor de director de spital și de pe culoarele ministerelor este mult mai complicată. Aici chestiunile teoretice, de manual și de tratat abia dacă joacă vreun rol, aici se intersectează puterncile linii de forță ale lăcomiei de bani, ale intereselor de marketing, ale tertipurilor avocățești și ale instituțiilor media. Aici, pe acest teren fluid, își face mereu apariția câte un dr. Freeman, care, inteligent, ambițios, perseverent și cinic,. se insinuează subtil în toate mecanismele de decizie științifică, medicală și academică, în toate comitetele și comițiile, face și desface instituții cu unicul scop de apune în valoare, a câta oară, propria persoană. Un frustrat mărunt pentru care medicina nu este decât un pretext pentru a acumula cu orice preț tot mai multă putere. Puterea să ce? Vă veți întreba și dumneavoastră cum mă întreb și eu. Poate puterea de a câștiga în posteritate un locșor mai în față în istoria medicinei. O piedică în calea groaznicei uitări, un leac pentru durerosul gând că lumea va continua și fără tine, care ești buricul pământului.” (Cătălin Vasilescu, p. 135)

Victoria Shepherd și Cătălin Vasilescu aduc o corecție necesară în abordarea bolilor psihice, ne obligă să vedem oamenii din spatele pacienților, ne obligă să ne redescoperim umanitatea și să ne acceptăm propriile limite, iar Adam Kay ne demonstrează că zâmbetul și ironia sunt soluțiile salvatoare, indiferent de epocă și loc.

Bestiar. Șapte povestiri cu chirurgi și scandaloasele lor operații de Cătălin Vasilescu