Timpul nostru

Romanul Timpul nostru, scris de Miruna Vasiliță și apărut în anul 2024 în Violet a Editurii pentru Artă și Literatură, coordonată de Violeta Borzea, îndeplinește un triplu rol. Pe de o parte, povestește o iubire nefericită, cu multiple repercusiuni asupra contemporanilor și asupra urmașilor celor implicați; pe de altă parte, subliniază profunda admirație a scriitoarei pentru orașul în care locuiește, București, descris nostalgic în perioada sa de glorie; în al treilea rând, dezvăluie predilecția autoarei pentru perioada interbelică nu numai a orașului, ci și a literaturii, prin căutarea autenticității și prin accentul social al unei povești de iubire căreia i se dezvăluie mecanismele psihologice, aducând în contemporaneitate tendințe pe care cititorul le-a întâlnit la scriitori precum Camil Petrescu.

Universul ficțional este organizat asemeni cercurilor concentrice provocate de aruncarea unei pietre în apă. Căsnicia nefericită a lui Lorendi, eroina din trecut a romanului, duce la povestea de dragoste cu Iorgu, iar invidia și ura fratelui acestuia determină uciderea fetei. Peste aproape un secol, fiul lui Lorendi, Simion, pune își pune casa în vânzare, ceea ce o îndeamnă pe nepoata sa, Alice, să găsească documente care dezvăluie misterul dispariției lui Lorendi și să regândească relația cu bunicul său.

Personajele Lorendi și strănepoata ei, Alice, sunt construite în oglindă în privința timidității provocate de dislexia de care suferă amândouă și în privința sentimentului că viața pe care o duc nu li se potrivește pe deplin. Aici însă asemănările se opresc. Alice este sprijinită de familie, Lorendi nu o are alături decât pe sora ei, Zina cea voluntară și curajoasă, fără a-și găsi împlinirea nici măcar în iubirea maternă. Alice are prieteni și, în cele din urmă, o iubire fericită, pe când Lorendi este ucisă înainte de a reuși să-și urmeze calea. Rezultă două figuri luminoase, descrise cu căldură și empatie, inspirând duioșie, dar și admirație prin aparenta fragilitate. Căci, în adâncime, cele două femei își dovedesc forța interioară, izvorâtă, la Alice, din hotărârea cu care urmărește dezvăluirea adevărului și la Lorendi, din disperarea celei care, știind că nu mai are nimic de pierdut, decide să riște totul și să înceapă o nouă viață.

În jurul lor gravitează un număr relativ mic de personaje ce concentrează o serie de teme secundare de discuție, printre care: relația dintre părinți și copii, relațiile dintre frați, viața de familie, situația femeii în societate, tema tatălui de familie manipulator și autoritar, tema tânărului ce se salvează din mahala cu puțin noroc, prin educație, universul strălucitor al înaltei societăți contrastând cu lipsa de orizont a micilor funcționari sau dificultățile pe care trebuie să le depășească cei ce nu se încadrează în limitele acceptate ale normalității.

Din acest punct de vedere, Leontin, tatăl său, Felix, și fiul său, Simion, din puternica familie Pahone, întruchipează același tip uman, tatăl de familie autoritar, afaceristul căruia nimic nu-i stă în cale, în stare să-și ignore familia sau, în cazul lui Simion, să o modeleze până la frângerea voinței, pentru a-și asigura succesul. Leontin știe că îi poate convinge pe cei din jur să-i facă pe plac, astfel că, împotriva tuturor așteptărilor, se căsătorește cu Lorendi, fata unui mărunt funcționar din propria lui fabrică. În plus, pentru a avea ocazia de a discuta cu ministrul de Justiție în beneficiul propriu, Leontin nu ezită să încerce să-i compromită nepoata printr-o falsă aventură. Simion îi calcă tatălui său pe urme: la fel de autoritar, îl obligă pe propriul fiu să renunțe la a urma cursurile facultății pe care o dorește, Facultatea de Istorie, în favoarea Dreptului, superioară din punct de vedere al oportunităților materiale. Mai mult, are o relație cu o pictoriță talentată, pe care o convinge să falsifice tablouri, vânzându-le apoi cu profituri uriașe, la adăpostul firmei sale de avocatură. Se poate însă afirma că Simion are circumstanțe atenuante pentru caracterul său dur: mama, Lorendi, nu se poate atașa de el, în plus, mic fiind la vremea aceea, este implicat în dispariția ei, dincolo de puterea lui de înțelegere, ceea ce își lasă amprenta asupra felului său de a fi. Alice este singura care se simte protejată și în siguranță, lângă Simion, bunicul ei, cel care i-a oferit o copilărie idilică:

„[Cristina] trebui să se întrebe cum de nu observase Alice în toți acești ani adevăratul caracter al lui Simion. Omul era dominator și egoist. Întrerupea conversațiile celorlalți fără urmă de politețe, pentru a-și spune părerea. Cerea atenție în fiecare clipă. Băgase de seamă cum îi manipula pe ceilalți bătrâni de la cămin la jocurile de societate și chiar pe angajați, atunci când voia să obțină ceva. Era subtil și tenace. Nimic nu părea să-i știrbească încrederea în sine. Se purta ca un rege printre pioni, îndreptățit să ceară orice și să i se facă pe plac” (p. 112).

Totuși, faptul că asistă la confruntarea dintre Simion și fiica acelei pictorițe o determină pe fată să vadă în sfârșit adevărul:

„Alice nu mai putea îndura. Nu îl cunoștea pe acest Simion capabil de mașinațiuni și tranzacții dubioase. Își dorea doar ca totul să fie ca înainte” (p. 111).

Opuși acestora sunt Virgil și Iorgu. Virgil, fiul lui Simion, pasionat de istorie, nu este suficient de hotărât încât să-și înfrunte tatăl atunci când acesta îi ordonă să urmeze Dreptul, pentru a deveni avocat și pentru a-și asigura traiul. El se mulțumește cu o viață mediocră și cu convingerea că sacrificiul său îi oferă lui Alice condițiile pentru o educație bună, iar lui, posibilitatea de a-și îmbogăți colecțiile de obiecte și documente vechi. Când însă adevărul despre Simion și despre dispariția lui Lorendi iese la iveală, Virgil își regăsește puterea interioară de a condamna cele petrecute și de a-și susține fiica în căutările sale.

Povestea lui Iorgu o completează pe cea a lui Lorendi. La fel ca aceasta, Iorgu nu se încadrează în normele mediului din care face parte, mai mult, nu se poate baza în familie decât pe mamă. Slab și bolnăvicios, băiatul este respins de tatăl și de fratele său, lovit și considerat inutil, o gură în plus la masa și așa neîndestulată. Când mama sa găsește soluția de a-l da în grija unei mătuși înstărite pentru a-l crește, Iancu, fratele băiatului, hotărăște să se răzbune, oricât ar aștepta. Victima lui directă va fi însă, peste ani, Lorendi, iar Iorgu va trebui să trăiască, aproape un secol, cu sentimentul de vină și de neputință.

Pe măsură ce se derulează povestea lui Iorgu, de la sosirea în casa mătușii Veturia și până ce tatăl lui Lorendi îl angajează la fabrica ginerelui său, cititorul este martor la viața mahalalei bucureștene, la mediocritatea și lipsa de speranță pe care o resimt oamenii, precum și la viața muncitorilor din fabrici, victime ale unor patroni nemiloși, de unde accentele sociale ale romanului, menționate anterior.

Lorendi, Zina, sora ei, și Alice, împreună cu mama ei, ilustrează diferite ipostaze ale feminității. Lorendi se supune familiei și normelor societății până acolo încât se pierde pe sine și devine victimă, mai ales că, suferind de dislexie (fără a avea, bineînțeles, un diagnostic), este marginalizată de colegi și de profesori, iar singura ei valoare pare a fi frumusețea. Zina, sora mai mică, este o fată isteață și devine o femeie voluntară, cu simțul onoarei și al dreptății, cu o meserie aleasă pentru a le da speranță celor mai puțin favorizați de soartă:

„Era necesar să li se arate bunătatea și frumosul care le lipseau atât de mult, pentru ca apoi să le poată căuta pe cont propriu și să nu dispere în fața unei existențe potrivnice” (p. 195).

Este curajoasă și, așa cum se apreciază singură, are „opinii despre orice” (p. 196), pe care le impune cu ajutorul felului în care arată, opus celui al surorii mai mari: „

Era înaltă și solidă, avea umeri lați și o claie de păr nisipiu și cârlionțat, greu de stăvilit” (p. 196).

Alice și Olga sunt imaginea relației ideale dintre mamă și fiică. Olga este sprijinul familiei, cu discreție și cu hotărâre, călăuzindu-i pe cei dragi care se bazează pe deciziile ei înțelepte. Este de reținut în acest sens episodul în care hotărăște să o mute pe Alice la altă școală, cu o învățătoare pricepută și empatică, având în vedere dislexia pe care fata o are în comun cu străbunica ei; de asemenea, felul calm în care își impune voința în fața lui Simion. Maturizarea lui Alice este atât de profundă, încât naratorul spune despre ea:

„S-a schimbat atât de mult într-un răstimp atât de scurt, încât nu îmi pot înfrâna un sentiment de uluire” (p. 289).

Căutările sale despre dispariția lui Lorendi au condus la descoperirea propriei identități.

Naratorul acesta este unul dintre elementele inedite ale romanului, întrucât el este Timpul personificat, ficționalizat, care uneori apare în prim-plan, alteori se retrage în spatele personajelor despre care povestește, astfel încât și perspectiva istorisirii se schimbă cu fiecare personaj și cu fiecare dimensiune temporală. Instanța aceasta a naratorului Timp, atoateștiutor, îi permite autoarei să analizeze fiecare gând al celor implicați în evenimente în mod veridic și, de asemenea, să treacă de la o dimensiune temporală la alta, fapt ce dinamizează acțiunea și crește suspansul cu iz polițist al acesteia. Un alt element inedit este faptul că naratorul Timp evoluează el însuși de la o instanță obiectivă, la un personaj implicat care înțelege că povestitorul, indiferent ce ar povesti, nu se poate detașa de conținutul redat, că ceea ce spune își lasă amprenta asupra lui, după cum și el, la rândul său, dirijează povestea așa cum i se pare potrivit:

„Îmi concentrez toată atenția către interior și mă observ transformat, atins de existențele omenești până în esența mea, ca și cum aș deveni o emanație a lor, o entitate care cunoaște nu numai fapte, ci și emoții, resorturi ascunse, dorințe, motivații. Și înțeleg mai mult ca oricând” (p. 290).

Autenticitatea pe care autoarea o urmărește în acest roman se realizează prin prezența unor personaje și evenimente bazate pe realitate, documentate minuțios, precum ministrul Dissescu sau premierele de operă și de teatru liric la care participă Leontin și Ada Dissescu. La acestea se adaugă colecțiile de acte ale lui Virgil, cu privire la clădiri vechi din București, de asemenea, istoricul unor străzi, urmărit până în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, amănuntele arhitectonice. Deși toate aceste elemente sunt bine ancorate în universul ficțional, doza de realitate este asigurată de scriitoare prin notele de subsol, prin bibliografia atașată, precum și prin Mulțumirile din final. Despre monumentul familiei Zerlendi din cimitirul Bellu, în vecinătatea căruia se află cavoul familiei Pahone, cititorul află, dintr-o notă de subsol:

„Monumentul poate fi vizitat la cimitirul Bellu, fiind situat în dreptul plăcuței cu numărul 11 bis, la capătul aleii ce poartă numele actorului Constantin Tănase. Descrierea statuii e conformă cu realitatea, iar detaliile legate de familia Zerlendi respectă adevărul istoric” (p.120).

Din întreaga țesătură epică se simte admirația pentru oraș a scriitoarei, disimulată sub aceea a unora dintre personaje, precum Virgil, pasionat de istorie și de obiecte și povești vechi:

„Virgil își spuse pentru a mia oară că iubea Bucureștiul cu toate lipsurile lui. (…) cu Olga de mână străbătea cu asiduitate străduțe liniștite, cu case vechi. Bucureștiul i se dezvăluia melancolic și delicat, în culori estompate de vreme și vremuri. Se surprindea emoționat în fața firidelor ce adunau praful mai multor decenii, a ghirlandelor crăpate ce împodobeau fațadele, a arcadelor susținute de coloane suple, fragile” (p.78).

Până la urmă, predomină în intențiile auctoriale dorința de a povesti despre oameni, fapt afirmat în cuvintele psalmistului din motto : „Nu voi muri, ci voi fi viu și voi povesti […] (Psalmi 117,17)”, la care se face referire și la final, punându-se astfel semnul egalității între poveste și viață; de aceea, nu este de mirare că vocea auctorială este delegată unui narator în a cărui instanță recunoaștem Timpul ficționalizat, personificat, și că unele dintre personaje sunt pasionate de istorie sau colecționează obiecte din trecut, ca o formă de identificare a unui adevăr /a unui sine autentic: fără cunoașterea trecutului, viața din prezent nu are un fundament solid – este de fapt ideea de la care pornește cartea. De aceea este esențial pentru Alice să cunoască poveștile înaintașilor ei, să le descâlcească, pentru a se putea cunoaște și accepta pe sine, cea de acum. Timpul, istoria, viața, afirmă autoarea prin acest roman, sunt manifestări diferite ale unei realități unice, accesibile doar prin poveste.

Timpul nostru de Miruna Vasiliță