Vineri, 30 iunie, începînd cu ora 18.30, în Grădina Cărturești Verona din București (Strada Pictor Arthur Verona 13-15), va avea loc un eveniment dedicat prozei scurte, o seară de lectură și discuții, la care vor participa Ana Maria Sandu, Alex Tocilescu și Marius Chivu.
Iubitorii de proză scurtă îi pot asculta pe Ana Maria Sandu și pe Alex Tocilescu citind din noile lor volume: Pereți subțiri, respectiv Imperiul Pisicilor, ambele apărute de curînd la Polirom, și în ediție digitală, și aflate în topul de vînzări al editurii, categoria literatură română, la Bookfest 2017.
Cei doi prozatori vor intra în dialog cu Marius Chivu, autorul volumului de povestiri Sfîrșit de sezon (Polirom, 2014), precum și unul dintre inițiatorii revistei de proză scurtă Iocan.
Intrarea liberă
- Pereţi subţiri de Ana Maria Sandu, colecţia „Fiction Ltd.”
17 poveşti dintr-un bloc cu patru etaje din Bucureşti. Vieţile personajelor comunică prin pereţii subţiri. În această comunitate de locatari vechi şi noi, intimitatea devine fluidă. Destinele personajelor se intersectează, apartamentele au propriile istorii, cuplurile îşi trăiesc sub ochii celorlalţi ritualurile şi descompunerea. Dincolo de uşile închise e o lume în mic, cu bucuriile şi tristeţile ei infinitezimale.
Ana Maria Sandu a debutat în 2003 cu volumul Din amintirile unui Chelbasan (Editura Paralela 45), reeditat în 2013 la Editura Art. Cartea a fost tradusă în limba franceză în 2010 cu titlul L’écorchure. În 2006 a publicat la Editura Polirom, în colecţia „Ego. Proză”, romanul Fata din casa vagon, iar în 2010 romanul Omoară-mă! Acesta din urmă a fost tradus în limba italiană (Uccidimi, Aìsara, 2012), iar în 2017 va apărea în limba maghiară, la Editura Vince Kiadó Kft. În 2013 a publicat Aleargă (Editura Polirom). Actriţa Nicoleta Lefter şi coregrafa Silvia Călin au făcut, pornind de la text, un one woman show cu acelaşi titlu. A mai publicat texte în antologiile Cartea cu bunici, Bookătăria de texte&imagini, Iubire 13, Prima dată, Nouvelles de Roumanie, Rumänien heute. A coordonat volumul Cu ochii în 3,14, o antologie Dilema veche, apărută în 2015 la Editura Humanitas. Trăieşte la Bucureşti. Este redactor la revista Dilema veche.
Puteți citi aici un fragment din carte.
- Imperiul Pisicilor de Alex Tocilescu, colecţia „Ego. Proză”
„Alex Tocilescu este un tip cult, cu imaginaţie şi umor, căruia îi plac muzica, pisicile, conversaţiile şi satul 2 Mai. Aşa sînt şi povestirile lui populate cu extratereştri, politicieni, locatari de bloc, diavoli sau feline: au o naturaleţe absurdă, o impuritate elitistă şi un umor neconvenţional – trei atuuri care pe unii îi vor face să ridice statui, iar pe alţii din umeri. Căci în realismul paralel al lui Tocilescu se intersectează mai toate genurile: parodia şi parabola, satira şi apocrifa, farsa şi pornograficul, fantasy-ul şi autoficţiunea. Ingenioasele sale proze sînt punk, pulp, prozac. Ca şi cum Iisus, Harms şi Tarantino ar intra într-un bar unde cîntă David Bowie. Orice se poate întîmpla. Inclusiv ca barmanul să fie o pisică.” (Marius Chivu)
Alex Tocilescu (n. 1977, Bucureşti) este scriitor şi publicitar. După mai mulţi ani petrecuţi în străinătate, mai întîi în Germania, iar ulterior în Statele Unite, se întoarce în 2009 în România. În prezent este copywriter la Graffiti BBDO. A publicat articole în România liberă, Dilema Veche, Vice şi alte periodice. A debutat ca scriitor în 2005, la Editura Polirom, cu volumul de povestiri Eu et al. Au urmat romanul Carne crudă (2007) şi volumul de proză scurtă Standard (2009). Două povestiri ale sale au fost incluse în volumul Best of: proza scurtă a anilor 2000, editat de Marius Chivu (Polirom, 2013).
Mai jos puteți citi un fragment din cartea lui Alex Tocilescu – „Imperiul pisicilor”
Extratereştrii Zm şi Zr se uitau la pisica pe care o teleportaseră pe navă. Era un animal mic, rotofei şi portocaliu, care stătea în fund şi îi privea inexpresiv. După o vreme, pisica se ridică şi se arcui, iar coada îi tremură vesel.
— Ce mi se pare ciudat, zise Zm trecând direct la subiect – căci pe planeta sa nu se punea mare preţ pe pălăvrăgeala politicoasă –, e că datele noastre indică că faci parte din cea mai evoluată specie de pe Pământ. Şi totuşi, planeta voastră e condusă de fiinţele alea stupide, oamenii.
— Şi ai bătut atâta drum ca să remarci asta, zise pisica ironică.
— Mă rog, spuse Zm, nu, de fapt, nu de aia am venit. Doar că asta ne‑a contrariat.
Pisica făcu câţiva paşi leneşi prin navă. Podeaua era din metal moale şi cald şi se simţea ca plapuma unui intelectual gras. După ce mirosi câteva secunde un loc care n‑avea nimic special, pisica se aşeză şi‑şi strânse lăbuţele sub ea.
— Şi cum se face că înţelegem ce spui, că nici n‑am pornit translatorul? întrebă Zr.
— Sunt plină de surprize, zise pisica.
Dacă ar fi avut umeri, Zr ar fi ridicat din ei nervos. Nu înţelegea care‑i treaba cu animalele astea aşa‑zise „de companie“. De fapt, nu înţelegea nici măcar termenul companie, nici unul dintre sensurile sale („tovărăşie“, „firmă“, „unitate militară“) neavându‑şi rostul pe planeta de pe care venea el.
— În fine, zise Zm, după cum ziceam, voi, pisicile, ar trebui să aveţi o civilizaţie superioară celei umane, dar…
— Şi cine zice că n‑am avut‑o? întrebă pisica.
Le aruncă extratereştrilor o privire rece şi dispreţuitoare, apoi îşi întinse labele din faţă.
— Drept să spun, nu‑mi face mare plăcere să vorbesc despre asta, continuă. Dar mă rog, nu păreţi genul care să spună chestiile astea mai departe şi, de fapt, oricum n‑aţi putea dovedi ce ziceţi, cum de altfel nici eu nu pot dovedi ce o să vă spun, aşa că… În fine, staţi jos, e o poveste lungă.
— Noi nu stăm jos, zise Zm.
— A, ce interesant, spuse pisica. Păreaţi destul de evoluaţi.
— E o chestie biologică, zise Zr jignit.
— Mda, tot ce se poate, nu‑i treaba mea. Povestea noastră începe acum treizeci de… Stai. Aveţi nişte apă?
Zr apăsă pe ceva şi în faţa pisicii apăru o sticlă cu apă. Pisica dădu nervoasă din coadă.
— Aş prefera un bol, dacă se poate.
Zr apăsă din nou pe ce apăsase mai înainte şi sticla se transformă într‑un bol.
— Uau! zise pisica impresionată.
Lipăi nişte apă, apoi îşi dădu de două ori cu lăbuţa peste faţă, se tolăni din nou pe podea şi‑şi începu povestea.
— Acum vreo 10.000 de ani, noi eram stăpânele pe planeta asta. Bineînţeles că eram mult mai evoluate decât oamenii, adică decât sunt oamenii acum. Pe vremea aia, ei abia dacă ştiau să meargă pe două picioare, nu că asta ar fi cine ştie ce şmecherie; şi noi am putea, dar la ce bun? În fine, eram probabil mai evoluate şi decât voi, habar n‑am, adică ştiam cum e cu călătoriile spaţiale, doar că nu ne interesau din cale‑afară. De fapt, da, sigur că eram mai evoluate decât voi, dovadă că voi vă plimbaţi încă prin spaţiu ca să aflaţi una‑alta, iar noi trecuserăm de faza asta. În fine, de fapt, trecuserăm de mai toate fazele, găsiserăm răspunsurile la toate întrebările, sau măcar la toate întrebările care ne interesau, că nu ne interesau chiar toate prostiile… Mda, eram destul de şmechere. Şi… şi atunci ne‑am hotărât să renunţăm la tot.
— Stai, zise Zm, cum adică „să renunţaţi la tot“? De ce?
— Păi, na. O să vedeţi, dacă o să ajungeţi vreodată în punctul ăla. Pentru că… de fapt, ne‑am blocat în moarte. În sfârşit. În imposibilitatea de a trăi la infinit. Adică ajunseserăm… ha, ha, ha, nu ştiu dacă ştiţi, oamenii au o vorbă cum că pisicile au nouă vieţi. Chestia e că noi ajunseserăm să avem de fapt vreo 40 chiar. Dar acolo ne opriserăm. Mai mult nu mergea. Şi ne‑am dat seama că, la cât de avansată era civilizaţia noastră, singurul motiv pentru care nu găsiserăm secretul nemuririi era că el nu există. Nemurirea nu este posibilă. Dar, fără nemurire, la ce bun totul? Ce alt scop pot avea evoluţia, cercetarea, toate chestiile astea drăguţe, decât să ne facă nemuritori?
— Păi, în cultura noastră…
— Nu vorbim despre cultura voastră, vorbim despre a noastră. Şi mă rog, asta a fost înţelepciunea la care am ajuns. Că până la urmă, orice am face, nu putem face nimic împotriva morţii. Şi dacă nu poţi evita momentul în care te desparţi pentru totdeauna de cineva drag, care e cam cel mai nasol moment, atunci nimic nu se justifică. Mda. Şi…
Pisica se opri şi lipăi o gură de apă. Zm şi Zr aşteptau cuminţi să‑şi continue povestirea.
