17 poveşti dintr-un bloc cu patru etaje din Bucureşti. Vieţile personajelor comunică prin pereţii subţiri. În această comunitate de locatari vechi şi noi, intimitatea devine fluidă. Destinele personajelor se intersectează, apartamentele au propriile istorii, cuplurile îşi trăiesc sub ochii celorlalţi ritualurile şi descompunerea. Dincolo de uşile închise e o lume în mic, cu bucuriile şi tristeţile ei infinitezimale.
Ana Maria Sandu a debutat în 2003 cu volumul Din amintirile unui Chelbasan (Editura Paralela 45), reeditat în 2013 la Editura Art. Cartea a fost tradusă în limba franceză în 2010 cu titlul L’écorchure. În 2006 a publicat la Editura Polirom, în colecţia „Ego. Proză”, romanul Fata din casa vagon, iar în 2010 romanul Omoară-mă! Acesta din urmă a fost tradus în limba italiană (Uccidimi, Aìsara, 2012), iar în 2017 va apărea în limba maghiară, la Editura Vince Kiadó Kft. În 2013 a publicat Aleargă (Editura Polirom). Actriţa Nicoleta Lefter şi coregrafa Silvia Călin au făcut, pornind de la text, un one woman show cu acelaşi titlu.
A mai publicat texte în antologiile Cartea cu bunici, Bookătăria de texte&imagini, Iubire 13, Prima dată, Nouvelles de Roumanie, Rumänien heute. A coordonat volumul Cu ochii în 3,14, o antologie Dilema veche, apărută în 2015 la Editura Humanitas.
Trăieşte la Bucureşti. Este redactor la revista Dilema veche.
-fragment-
Caruselul
– Îmi cer scuze, aceasta a fost ultima comandă ! le‑a zis chelnerul politicos, dar vizibil nerăbdător să strîngă cît mai repede.
Era trecut de 12 noaptea şi, de‑a lungul serii, se mai opriseră în alte două locuri. Fuseseră mai mulţi, dar ceilalţi se pierduseră unul cîte unul pe drum. Acum, după ce un taxi îl luase şi pe ultimul petrecăreţ, rămăseseră doar ei. Nici un paravan nu amortiza tensiunea crescută de la o oră la alta, nici o ieşire de siguranţă nu putea să‑i scoată din corzile unde se împinseseră unul pe altul. Se contraziseseră, ridicaseră vocile, se hăcuiseră din priviri, dar nu se putuseră abţine şi basta.
– Ce facem, ne mutăm în altă parte? a întrebat‑o el, în timp ce îşi căuta portofelul în buzunarul hainei albastre de fîş, lăsată pe spătarul scaunului.
Scosese o bancnotă de 50 şi numărase banii lăsaţi pe masă de ultimul prieten care plecase. Îşi luase rest o hîrtie de 10, mai verificase o dată suma totală şi abia apoi se ridicase.
– Mai avem unde? a întrebat şi ea, chinuindu‑sesă‑şi închidă fermoarul de la geantă.
– Auzi, n‑ar fi o idee mai bună să mergem la tine?
– Te arunci, nu glumă, i‑a tăiat‑o ea.
Amîndoi ştiau că era a o suta încordare de muşchi, care n‑avea legătură cu berile băute în seara aia, ci cu dispariţia lui din ultimele două luni şi cu revenirea de acum.
Ea şi‑a înşfăcat flanelul gri şi s‑a îndreptat spre ieşire. El a urmat‑o la scurt timp. Plasa albastră, lucioasă, cu mînere albe, de şnur răsucit, pe care o fixase cu privirea de cînd se întîlniseră, rămăsese lîngă scaunul de pe care el tocmai se ridicase. Un colţ de hîrtie, subţire, atîrna peste una dintre margini.
Au făcut cîţiva paşi pe strada goală şi luminată în culori gălbui. I‑a cuprins umerii şi a tras‑o spre el. Această jumătate de îmbrăţişare i‑a amintit că încă puteau s‑o ia de la capăt, aşa cum făcuseră şi altă dată. În acelaşi ritm smuls şi, cel mai probabil, după acelaşi scenariu în care, a doua zi, el o să se evapore „ca nu cumva să se îndrăgostească“. Atunci cînd îi servise replica asta cu vreun an în urmă, îi venise să rîdă. Dar, după ce plecase şi intrase în baie, simţise cum obrajii încep să i se încălzească. Se apucase să şteargă nervoasă cu mopul băltoaca pe care el o lăsase în urmă după duş.
Acum erau, din nou, amîndoi şi mergeau în linişte. Se îndepărtaseră vreo douăzeci de metri de poarta cîrciumii, cînd el s‑a oprit agitat în mijlocul drumului:
– Mara, stai o clipă ! Mă întorc imediat ! l‑a auzit spunînd în timp ce făcea stînga împrejur şi o zbughea spre intrare. Să nu pleci singură, aşteaptă‑mă ! i‑a strigat din spate.
Ar fi putut să mai meargă puţin şi să iasă în bulevard. Să se arunce în primul taxi care ar fi trecut pe lîngă ea. Dar inima îi bătea ca nebuna şi răcoarea serii de aprilie îi zbîrlise părul de pe ceafă. Balerinii i se lipiseră de asfalt şi nici o mişcare nu mai părea sigură.
Rămăsese acolo, în semiprofil, pironită, să‑l aştepte. N‑a durat mult pînă a ajuns înapoi lîngă ea şi a atins‑o pe piciorul drept cu colţul de carton al plasei.
O prinsese de mijloc şi i se păruse că, brusc, se mai trezise. Nu era neapărat un semn rău. A încercat s‑o sărute, dar ea s‑a ferit şi buzele lui au nimerit aproape de ureche.
– Ce ai acum? Hai, spune‑mi, vorbeşte.
Nu mai avea puterea să articuleze aceleaşi nenorocite de cuvinte care ar fi aruncat încă o dată paie pe foc. El ar fi ridicat vocea, ea la fel şi tot aşa.
– Te enervează cadoul, asta e, nu?
