Tarotul și nebănuitele căi ale destinului

Nebunul, Spânzuratul, Casa lui Dumnezeu, Diavolul, Luna, Roata norocului, Eremitul și Împărăteasa sunt cărțile de tarot extrase din pachetul de cărți amestecate și etalate cu măiestrie de Cireașa. Fiecare carte a fost trasă de câte unul din cei opt tovarăși de drum, personaje construite dintr-un amestec incredibil de egal de trăsături fantastice/mitologice și contemporane; cu alte cuvinte, cei opt care-i însoțesc în călătoria lor (inițiatică pe alocuri) pe Ciakapeș și Cireașa trăiesc la granița dintre basm și realitate, imemorial și contemporaneitate, sau pe tărâmuri unde timpul are alte coordonate decât cele pe care le știm noi. Cei zece (cifră deloc întâmplătoare, căci tarotul și numerologia se împletesc bine cu firele de fantasmă) nu sunt împreună de la bun început; grupul era inițial un cuplu, care ulterior pe drumul cunoașterii, dar și al așezării în poveste ajung să fie zece. E foarte interesant că tot acest periplu al celor zece are loc pe tărâmul inuiților, deci în ținuturi unde domnește gerul năpraznic, dar și libertatea de mișcare și respectul pentru orice formă de viață. Celor zece le aparține și finalul docu-romanului Tarotul de Cheffersville de Felicia Mihali, recent apărut la Editura Vremea, în colecția #Hashtag (colecția poartă același nume cu editura înființată de scriitoare în Canada, țară unde locuiește de 25 de ani). Nunta din cer e o reverență făcută strămoșilor noștri, cei care au făcut posibilă existența memoriei colective. Creația celor zece tovarăși e o lume imperfectă, dar durabilă, pentru că relațiile dintre ei sunt de un anumit fel și pentru că fiecare își știe locul. În altă ordine de idei, romanul este dedicat „elevilor mei autohtoni”, pentru că Felicia Mihali a fost profesoară în ținutul inuiților în prima parte a vieții ei canadiene. Pledoaria pentru acceptarea (și cultivarea) diferențelor culturale vine de la sine și se înscrie în firescul poveștii. Elementele de fanstatic subliniază cel mai bine acest demers de cunoaștere a unei comunități despre care adesea s-au spus mult prea mult în necunoștință de cauză.

„După o perioadă de muncă intensă, iată că a sosit momentul în care Ciakapeș și ai lui pot să se instaleze în noua lor locuință, construită într-un loc retras în pădure. Dat fiind că drumurile sunt încă acoperite de zăpadă și că luna aprilie e dominată de ger și îngheț, există puține șanse să se aventureze cineva atât de departe în taiga.

Aliniați în fața clădirii, cei opt tovarăși admiră rezultatul muncii lor. Cu toții sunt mulțumiți, în ciuda câtorva defecte de construcție care sar în ochi chiar și unor novici ca Dina.

Mai întâi, toată lumea se plânge de faptul că locuința nu are înălțimea necesară pentru instalarea celor două paturi suprapuse, destinate să găzduiască membrii comunității în funcție de sex și vârstă. Nașul Lazăr nu poate dormi în apropierea tinerelor fete, iar Dina în cea a lui Paris. Lui Ciakapeș nu-i pasă unde o să doarmă, atâta vreme cât e lăsat să stea între Cireașa și Florica.” (p. 178)

Cheffersville este un oraș care există și în realitate – denumirea oficială este Schefferville – și se află în mijlocul ținutului populat de inuiți, organizați în triburi nomade și care pun mare preț pe libertatea personală. Augusta este principala voce a docu-romanului și prin prisma experiențelor personale redate sub forma unui jurnal aflăm despre cât de departe sunt populațiile inuite de civilizație, așa cum o înțelegem noi. Strădania guvernului canadian de a integra aceste populații și de a reduce decalajul de dezvoltare se dovedește a fi un eșec total și asta nu neapărat din vina băștinașilor, cât din vina decidenților. Politicile publice, dar mai ales cele educaționale, nu dau randamentul scontat, iar ceea ce se vrea a fi educație interculturală eșuează lamentabil într-o și mai mare izolare a tinerilor inuiți, care pierd astfel și ultimele șanse de a migra spre zone mai dezvoltate. Citind romanul mi-am adus aminte că la noi nici acum nu se înțelege prea bine la nivel de instituții publice diferența dintre multi și interculturalitate, deși specialiștii în științe sociale (români) utilizează cele două concepte și teoriile specifice de cel puțin 20 de ani. În Cheffersville, orașul în care Augusta ajunge ca profesoară, nimeni nu-și bate capul cu principii, valori și teorii educaționale, totul ține de supraviețuire, numai că fiecare dintre cei implicați se raportează la aceasta într-un mod specific. Profesorii vor să plece de acolo cât mai repede, iar elevii să fie lăsați să-și vadă de ale lor. Profesorii abandonează repede orice dorință de schimbare, elevii și părinții se bucură de fiecare abandon, pentru că astfel lumea le rămâne intactă.

„În ciuda întinderii tăcute a taigalei și a străzilor pustii din Cheffersville, activitatea continuă netulburată în blocul de pe strada Sunny, căci noul an școlar aduce o nouă echipă de profesori la școala Kanata.

Printre ei se află și Augusta, o figură familiară pentru unii cititori. Pentru alții, ea nu este decât un personaj obișnuit, a cărui poveste începe cu greutate. În vârstă de 40 de ani, Augusta se află în căutarea propriei identități, motiv pentru care iat-o poposind de data asta în ținutul subarctic canadian. Zeița ei protectoare din China a abandonat-o în orașul Sept-Îles, în momentul când s-au îmbarcat în micul avion al companiei Air Inuit. Începând de aici, Augusta va intra în Țara bărbaților, tărâmul lui Dumnezeu-Tatăl. De acum încolo, trebuie să renunțe la tovărășia protectoare a zeiței Sakine și să-și încredințeze destinele în mâinile lui Ciakapeș, celebrul strămoș al montagnezilor, personaj hâtru și misogin. Dar care erou de legendă nu este?

O femeie ca ea nu-și schimbă prea des obiceiurile. Ca dovadă, Augusta continuă să țină un jurnal și să creadă că scrisul o va ajuta să-și definească propria identitate. Puțin exigentă cu anturajul ei, femeia asta găsește în fiecare nouă cunoștință o posibilă sursă de înțelepciune.

Iat-o, deci, pe aeroportul din Cheffersville alături de ceilalți profesori, pe care nu a reușit să-i identifice la aeroportul din Montréal. Numai la Sept-Îles, când se îmbarcase în micul avion de nouă pasageri spre micul sătuc din mijlocul tundrei, făcuse cunoștință cu viitorii ei colegi: Colette, Silvie și Ahmad.” (pp 20-21)

Întâmplarea face că am citit Tarotul de Cheffersville într-o perioadă în care profesorii din România se confruntă cu decizii unilaterale și cu impact devastator pe termen lung luate de actualul guvern. De aceea, am citit fiecare capitol dedicat comunității școlare din Cheffersville într-o cheie personală și departe de orice urmă de optimism. Comunitatea elevilor inuiți nu e nici cea mai rea dintre cele posibile, dar nici pe departe cea mai potrivită pentru un profesor care vrea să-și facă meseria așa cum a învățat că trebuie să o facă. Provocările sunt de tot felul, de la cele ale elevilor, trecând prin cele ale părinților acestora și ajungând la cele personale ale profesorilor însuși, care se văd în situații imposibile din pricina unor factori destabilizatori și imposibil de ignorat: clima și mediul geografic. În Cheffersville nu există (prea multă) viață culturală, nu ai ce face după ce te achiți de obligațiile profesionale, după cum nu există nici posibilitatea unor excursii, pentru că izolarea e un factor natural decisiv. Descrierile elevilor nu mi s-au părut nici pe departe exagerare, dimpotrivă, adolescenții au, în mare, cam aceleași probleme cu a celor de aici sau de oriunde din lume. Ce e specific cu adevărat acestei mici comunități școlare e migrația profesorilor, care nu rezistă mulți ani în acele ținuturi, din motive lesne de înțeles, dar și foarte detaliat explicate de Felicia Mihali. Unii s-ar putea să-i reproșeze tocmai această minuție a etalării vieții cotidiene, care, parțial, anulează din trăsăturile ce țin de estetica construcției literare, dar dincolo de această avalanșă de detalii se simte dorința scriitoarei de a-i scoate din anonimat pe acești oameni, de a le da o identitate proprie.

Povestea cuplului Ciakapeș-Cireașa se împletește cu cea a Augustei prin intermediul jocului de tarot; cărțile extrase dau explicații pentru unele întâmplări și schimbări (ne)așteptate, dar în același timp personajul care dă numele cărții de tarot se inserează în comunități și face ca povestea să aibă continuare.

„Augusta și Antoine trăiesc prima lor experiență de vânătoare în tovărășia lui Serge. Cei trei străbat taigaua la bordul unei camionete încărcate cu o ladă frigorifică plină de brânzeturi, biscuiți, ceai, iaurt, cârnați, mere. Augustei îi e teamă de propria reacție în fața unui karibu doborât la pământ. Numai că, dată fiind noua manieră de a vâna, sorbind ceai sau coca-cola în cabina unei camionete, vânătorii nu se expun prea des pericolului de a da nas în nas cu turmele de karibu.” (p. 87)

Tarotul de Cheffersville de Felicia Mihali este o pledoarie pentru diversitate și respectul față de minoritate, indiferent de ce tip este aceasta. În același timp, scriitoarea face o dublă reverență: una față de cei care au contribuit la formarea ei personală și profesională, cei din România, și o alta față de cei care au adoptat-o și au ajutat-o să se dezvolte și mai mult, canadienii. Sunt câteva referințe la celelalte romane scrise de ea până acum: Dina este numele unui roman scris de Felicia Mihali, dar și personaj în Tarotul de Cheffersville; Augusta a fost personaj într-un alt roman al aceleiași autoare, Sweet, Sweet China. Ele pot complica un pic firul narativ pentru un cunoscător al cărților autoarei, dar pentru un novice s-ar putea să nu cântărească prea mult în evaluarea de final. Tarotul de Cheffersville este un docu-roman, iar ceea ce a încercat autoarea ține de istoria recentă (și orală) a unei comunități de oameni despre care în continuare se știu mult prea puține. Dacă i-a ieșit sau nu, rămâne la latitudinea fiecărui cititor în parte.

Tarotul de Cheffersville de Felicia Mihali