Sushi cu peştişorul care îndeplineşte dorinţe şi fericire

Poate cartea ar fi trebuit să înceapă cu textul „Socoteala de acasă”, singurul a cărei acţiune se petrece prin Elveţia, celelalte situându-se spaţial în România Soarelui Apune şi în Cipangu, Ţara Soarelui Răsare, Japonia de care o bună parte a românilor pare să se fi îndrăgostit iremediabil, creându-se punţi după punţi, cultural-literar-turistice…

Poate surprinzător pentru distanţa dintre cele două state. Deloc pentru Horea Sibişteanu, care are un master de Inginerie Seismică la Universitatea Waseda din Tokyo în 2013.

Literar vorbind, nu sunt mari seisme, deşi fiecare proză te poate cutremura, în vreun fel sau altul, anunţându-se, de fapt, Marele Seism.

Te poate cutremura… estetic, cu fiori. Fiori minimalişti, în hăinuţe şi kimonouri care parcă ţin cont de orice lege a haiku-ului… în proză, austeritatea, timiditatea şi delicateţea samuraiului (adoptat) împletindu-se cu o anume duritate, sobrietate, disciplină… satirică vizavi de condiţia umană, de la Dâmboviţa, via Bahlui ş.a. până la Mările Japoniei şi Oceanul Pacific!

De fapt doar şase proze au legătură cu Japonia, cu o mică parte a acestei ţări, printre care şi cea care dă titlul cărţii, o carte care ar fi putut fi şi un mini roman în care naratorul ar fi putut fi chiar (un) Horea care apare de câteva ori la propriu.

Ca şi în „Socoteala de acasă”, unde Ioana şi Horea, doi vechi prieteni, se reîntâlnesc pe fugă, sunt grăbiţi, dar îşi găsesc cinci minute pentru o ţigară pe malul unui lac patrimoniu UNESCO, la vreo oră de Saint Gallen, unde se duceau să viziteze o bibliotecă veche de mai bine de o mie de ani, dintr-o mănăstire. Acolo, pe malul lacului, discută, plecând de la un pact încheiat între ei în urmă cu vreo treişpe ani, despre fericire, împliniri, dorinţe… Ca şi în celelalte texte, mai mult nişte schiţe (pentru unii post-caragialeşti), cititorul este provocat să mai completeze cu propria imaginaţie ceea ce redă scriitorul: poate Ioana şi Horea au fost iubiţi, sau doar prieteni… Dacă nu ar fi fost fericiţi, scria în pact, până la treizeci de ani, şi nu ar fi făcut mai multe chestii, ar fi trebuit să se sinucidă! Viaţa aranjase cam aşa: ea era fericită, deşi din tot ce voia să facă, mai nimic nu se întâmplase; el era nefericit, deşi făcuse cam tot de pe listă! „Şi atunci ce facem, Horea?”

Răspunsul ar putea fi revendicat de gruparea teroristă ISIS

Ca să păstrăm legătura cu Elveţia, schiţele sale nu sunt doar nişte ciocolate Lindt, Luxury Swiss Chocolate, ci şi nişte sushi, uneori reţeta permiţând licenţe, umplutura putând fi şi din nişte mititei sau din nişte muşchi tartar, dar mai ales din peştişorii care îndeplinesc dorinţe, fantezii, sacrificaţi deseori de o ocultă misterioasă, ca să nu spunem de delăsarea noastră, de o anume lipsă de curaj care poate fi alintată oricum.

Sunt surprinse situaţii dure, ca-n Thomas Hardy, precum în cazul prostituatei mamă din „600 de lei şi un iPhone 6”, care alege să se sinucidă fără a se mai gândi la copiii săi, unele amuzante, ca în „Papa şi ţiganii”, umorul fiind folosit „ca mecanism de apărare”, uneori cele două situaţii unindu-se, ca în „Beţişoare”, unde se descrie tot (vorba vine!) ce se întâmplă după ce Misha, un coleg japonez, se sinucide („…şi-a motivat gestul ca unul de onoare, simţindu-se un ratat pentru că nici anul acesta nu fusese promovat la muncă.”, p.84)… Poate numele Misha vine ca o trimitere subtilă la adresa lui Yukio Mishima, poate prozele care au ca sursă de inspiraţie viaţa din Japonia (cu un pic de accent pus pe viaţa erotică de acolo, într-un fel şi pe aceea de după.. moarte, sic!) se bazează şi pe întâmplări reale, cert este că ar fi de dorit, de ce nu, apropo de Marele Seism, măcar un micro roman inspirat de experienţa studenţiei de acolo (cum a făcut Francesc Miralles în „Wabi-Sabi”!)…

În rest, cum spuneam, mici schiţe literare despre viaţa din Ţara în care Soarele pare mereu să apună fără speranţa de a mai răsări vreodată, o viaţă în care „nenea” este încă „tovarăşu’ director” (textul „Mitu”, cu trimitere la mitologii… urbane, este ambiguu vag în privinţa epocii, care poate fi de aur sau nu), obligându-şi angajatele la perversiuni sau delicii sexuale, în care există oraşe cu taxiuri albe, unde blazarea, lipsa de speranţă şi de dorinţe şi bacovianismul se întrec cu… dragostea, dragostea autentică sau doar îndrăgostirea (textul de început, „Stalker” este un frumos poem de dragoste), doar câte o agrafă roz putând să, de fapt, neputând să rezolve mai nimic!

Un text „Gri”, care nu este deloc numai atât, coloristic vorbind, ba chiar blogărind, se încheie cam aşa: „Se pare că, până la urmă, Facebook îţi păstrează într-un mod bizar amintirile.”

Este un adevăr şi pentru literatură, străstrăstrăbunică a… literaturii facebookului, literatură care deja s-a născut, are formele ei, nu este încă majoră (Înființare: februarie 2004, Cambridge, Massachusetts, Statele Unite), are derivate precum WhatsApp („Dulce amărui”) ori Tinder (apare în „Scurtcircuit”, o poveste cu un incendiu într-o fabrică şi cu un flirt online care se termină deloc fierbinte), dar, totuşi, online-ul nu este caracteristica dominantă a cărţii, realitatea reală este regină, de acolo sunt desprinse şi „întâmplările” din „Pâine dulce” (comunitatea ortodoxă română din Meguro, unde este şi Universitatea din capitala Japoniei, cu părintele Nicodim, ca personaj principal), unul dintre cele mai delicioase texte, ca să nu spunem nimic despre „Casablanca” ori „Cocos”, cu tot untul de acolo!

Într-un fel, alt nume al cărţii ar fi putut fi „Sake, despre furculiţe şi alte greutăţi”, unde rivalul băuturii nipone ar fi fost mirul din „Apartamentul 11” (Unde un cadavru este antrenat pentru a fi… moaşte pensionabile) şi adevărata greutate ar fi fost cea a unei perne din textul „Maria”, unde o fiică medic îşi eliberează tatăl de cele lumeşti rugându-se Fiului:

„-Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”

Bref, o carte despre alienări (pe scurt), despre îmbrăţişări de copaci (şi japoneze), care te poate face dependent de proza lui Horea Sibişteanu, un moldovean (care a fost) la curtea împăratului Akihito, unde probabil „socoteala de acasă” nu s-a potrivit nici acolo, dar care dovedeşte că literatura bună poate fi şi ea… fetiş.

O carte numai bună de început de eră Reiwa!

Fetiş de Horea Sibişteanu