„Surâsul Caterinei, mama lui Leonardo da Vinci” de Carlo Vecce

Surâsul Caterinei, mama lui Leonardo da Vinci – Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei, 2024, traducerea Oanei Sălișteanu – este o carte în care se împletesc narațiunea, lirismul și documentul autentic, pentru a transforma figura protagonistei în simbol al luptei pentru demnitate.

Filolog și istoric al perioadei renascentiste, unul dintre cei mai importanți cercetători ai vieții și ai operei lui Leonardo da Vinci, având o impresionantă carieră academică, Carlo Vecce pune în lumină în romanul de față descoperirile pe care le-a făcut în privința mamei lui Leonardo și care îi permit să sublinieze influența decisivă a acesteia asupra operei umanistului.

În munca sa de cercetător istoric, Carlo Vecce a găsit în Memoriile lui Francesco Castellani, păstrate la Arhivele de Stat din Florența, notițe ce o privesc pe Caterina, menționând eliberarea ei și ocupația de doică de la momentul respectiv. Despre aceasta se crede că este mama lui Leonardo da Vinci, Caterina filia Iacobi eius schlava seu serva de partibus Circassie; citind actele notariale găsite, autorul mărturisește că figura fetei ajunge să prindă viață, dincolo de arhivele propriu-zise, iar formula narativă a romanului îi permite să transpună în scris emoțiile care nu și -ar fi găsit locul într-o lucrare academică^[1].

Cele treisprezece capitole descriu parcursul Caterinei prin ochii protagoniștilor, de la nașterea fetei, la captivitate, la povestea de iubire cu Piero da Vinci, notarul, la eliberarea ei din sclavie și până la căsătoria cu Zurbagiul și la experiența de mamă a lui Leonardo da Vinci, copilul bastard. În același timp, este realizat un tablou complex al epocii din a doua jumătate a secolului al XV-lea, în spațiul mediteraneean dominat de Veneția și în care începe vârsta de aur a Republicii florentine.

Nota de lirism a romanului este pregnantă în capitolul introductiv, intitulat Yakov (p.7-44), după numele tatălui Caterinei. Prin ochii acestuia este redată copilăria fetei, în mijlocul unor oameni liberi și mândri, pentru care cea mai importantă valoare este onoarea dovedită prin vitejia de pe câmpul de luptă. Caterina crește în mijlocul unei societăți ce se conduce după coduri și ritualuri străvechi și care  își transmite cultura prin viu grai, prin povești și mituri despre zei încă vii, cu un creștinism naturalizat, asimilat, mai degrabă animist. Munții izolează acest ținut, accentuând caracteristica sa de paradis terestru din ochii fetei, un spațiu în care divinul se întâlnește cu umanul și în care nu este loc pentru convenții, ci numai pentru esențe, de la care Caterina învață sinceritatea deplină. Tatăl său îi încurajează libertatea, astfel că fata vânează, călărește și îl însoțește în călătoriile sale, dar feminitatea ei, aflată la începutul afirmării, îl derutează. Nefericita expediție în urma căreia Yakov moare, iar Caterina este prinsă, întrerupe brutal o viață ce părea idilică.

Dintre cei care își pun amprenta asupra destinului fetei, cea mai importantă este Ginevra – capitolul VI (p.259-309) – aparținând clasei de mijloc a societății florentine. Aceasta apare în actele pe care le găsește Carlo Vecce în arhive ca fiind stăpâna ce a eliberat-o pe Caterina din sclavie. În roman este înfățișată ca o femeie neobișnuită pentru epoca sa. Refuză orice propunere de căsătorie aranjată de părinți în tinerețe, are o legătură cu Donato Nati, stăpânul anterior al fetei, căruia îi păstrează credință toată viața și cu care rămâne însărcinată. La pierderea copilului, Ginevra face un legământ, de a ajuta, la rândul ei, o fată aflată în nevoie, în schimbul ajutorului divin.

Ginevra ajunge să conducă, încetul cu încetul, gospodăria și afacerile fraților săi, ba chiar, după cum notează autorul, să iasă pe stradă neînsoțită, chiar dacă nu merge la biserică și chiar dacă se îmbracă auster, pentru a nu atrage atenția. Fiind educată, știind să scrie și să citească în limba latină, precum și să calculeze, i se lasă pe mână contabilitatea și întocmirea actelor, astfel încât, mai târziu, va putea să-i dicteze actul de eliberare al Caterinei unui Piero da Vinci copleșit de importanța misiunii sale și care, din această cauză, se încurcă în formulări și încurcă datele, fapt pe care îl observă și autorul, descifrând arhivele.

Caterina ajunge în casa Ginevrei după ce îl salvează de la moarte pe Donato. Fata câștigă afecțiunea stăpânei, care o vede ca pe un simbol al purității. Când însă Piero da Vinci, aflat la începutul carierei, o seduce, Ginevra îi va lua bebelușul și-l va abandona la biserică, așa cum se întâmplă cu orice copil nedorit, spre marea durere a Caterinei. Piero dispare fără să afle nimic despre toate acestea, iar fata este închiriată de stăpână unei familii de nobili florentini ca doică. În casa acestora îl reîntâlnește pe Piero, din întâmplare, fascinația bărbatului pentru frumusețea ei rămânând întreagă, iar din iubirea lor reaprinsă se va naște Leonardo.

Ginevra reprezintă un tip de libertate feminină, câștigată prin voință proprie și prin educație, într-o lume dominată de bărbați. Ea mărturisește că nu și-a dorit niciodată să se căsătorească sau să i se ofere cadouri sau orice altceva își doresc în general femeile. Chiar dacă o va face, în cele din urmă, cu Donato, acesta va fi bătrân și bolnav, iar căsătoria îi va garanta de fapt libertatea, pentru că își va păstra obiceiurile și îndeletnicirile. Pentru Ginevra este esențială posibilitatea de a face alegeri care să o privească pe ea ca femeie, nu ca imitație a unui bărbat. Responsabilitățile pe care și le asumă, recunoașterea inteligenței și a meritelor ei de către bărbații din jurul său îi conferă Ginevrei libertatea mult dorită.

Caterina îi predă stăpânei sale lecția unei altfel de libertăți, aceea a individului fără trecut și fără viitor, care nu are de pierdut decât viața, dar care găsește totuși puterea de a se bucura de clipa prezentă:

„(…) «mi Catarina, sciava Donato».

Sunt copleșită de simplitatea acestei mărturisiri, de lumina ei, de sânul ei gol dezvelit într-un mod atât de natural în soare, sub măslin, și de inocența ei (…).

Ce situație nebunească! Și frumoasă. Și cât de necuprins de departe și neclar ca printre aburi îmi pare acum, acolo jos, în valea râului Arno, vechiul meu oraș, închis între zidurile lui de piatră, cu toate prejudecățile lui morale și sociale, cu regulile și legile lui, cu coliviile și închisorile lui. Iar aici sus, în soare și printre măslini [la casa din afara orașului, unde Caterina îl adusese pe Donato, salvat de la moarte], această sclavă îmi dă cea mai mare și cea mai frumoasă lecție de libertate pe care am avut-o vreodată”.

Perspectiva lui Leonardo asupra mamei sale – din capitolul care-i poartă numele (p.496-534) – este plină de poezie.

Caterina este forța care îl împinge pe Leonardo să treacă de la un proiect la altul, fără să termine niciunul, într-o căutare veșnică. Ea este, de asemenea, alinarea lui în momente dificile. Surâsul și mâinile Caterinei apar în schițele, desenele și tablourile lui Leonardo, ca piese ale unui puzzle din care artistul recompune figura mamei, cu care, de altfel, seamănă foarte mult, pentru a nu o uita.

Legătura mamei și a copilului, formată în primii zece ani de viață ai acestuia, când i-a fost permis să stea cu ea, este atât de profundă, de viscerală, încât i s-a imprimat în memorie, în subconștient, influențând-i apoi gândurile și viața. În felul acesta își explică Leonardo interesul pentru păsări, de exemplu, pentru „gaie, pasăre preferată în observațiile mele despre zbor, principala mea obsesie într-ale cunoașterii”, desenată și studiată intens, rezultatele apărând în hârtiile despre mașinile de zbor.

Autorul inserează documentul istoric în capitol și astfel îi oferă lui Leonardo, personalitatea renascentistă, un caracter profund uman, cu preocupările unui individ obișnuit, cu îndoieli, amărăciuni și regrete. Este cazul notațiilor despre moartea lui Piero, din carnetele artistului:

„Iată, dacă mă uit pe spatele acestei foi pline de notițe despre zborul staționar, (…) am înregistrat și mențiunea morții unui om petrecute chiar în zilele acelea: «Miercuri, la ora 7, a murit ser Piero da Vinci, în ziua de 9 iulie 1504. Miercuri, aproape de ora 7». După un mic spațiu, ca și când nu se petrecuse nimic, mi-am reluat socotelile: «Vineri, în ziua de 9 august 1504, iau 10 ducați din sipet»”.

Legătura lui Leonardo cu tatăl său este foarte dificilă. Fiul, deși nu este recunoscut de tată, nu este lăsat să locuiască nici cu mama, căreia, de altfel, nu-i mai poate spune mamă, din motive legale. Băiatul devine ucenic în atelierul lui Verrocchio, unde poate să dea frâu liber talentului și creativității ce-l unesc, o dată în plus, cu Caterina. Cu tatăl său nu a păstrat legătura, deși acesta a încercat să-l ajute, de-a lungul timpului, asigurându-i, indirect, comenzi de picturi, din care însă – cu toate că a încasat banii – Leonardo nu a terminat decât Buna Vestire pentru mănăstirea Monteoliveto (cu referire directă la Caterina).

Pentru copil, despărțirea de mamă este ca o moarte, deși, având complicitatea unui unchi, reușește să o revadă din când în când, după căsătoria ei cu Zurbagiul. Zilele în care Leonardo și Caterina sunt împreună, acasă la ea, în mijlocul familiei pe care și-a construit-o, sunt ideale, iar descrierea lor, dulce-amăruie, nostalgică, este tabloul pe care Leonardo nu l-a pictat, dar l-a purtat în inimă și ale cărui ecouri își fac simțită prezența în Buna Vestire:

„(…) încercam să-mi imprim în memorie chipul ei, conturul dulce al ochilor umezi și luminoși, surâsul ei duios, nuanțat și nedeslușit, despre care nu puteai ști dacă înseamnă bucurie sau ironie, ecoul unor suferințe, al unei cunoașteri secrete și greu accesibile muritorilor, sau toate acestea la un loc, învălmășite, amestecate.”

Amintirile pe care Caterina i le împărtășește fiului despre copilăria îndepărtată îi întăresc acestuia impresia că mama este numai în parte din lumea aceasta, că trecutul ei este învăluit în legendă. Pentru el, mama este o imagine sanctificată prin suferință și prin legătura totală dintre ea și copil, o transpunere a Fecioarei Maria cu Pruncul: „Maica Domnului are mereu privirea plecată către Prunc și ochii nu i se pot vedea. Uneori surâde, alteori nu, ca și când ar cunoaște deja suferința, despărțirea, patimile și crucea care îi așteaptă pe amândoi”. Un motiv în plus pentru a-i oferi, când vine timpul, o înmormântare demnă de prințesa care a fost. 

Citit în cheie social-istorică și politică, romanul oferă perspectiva eruditului asupra unei epoci care se întinde în a doua parte a secolului al XV-lea, unele capitole fiind marcate cronologic, din anul 1439 până în 1490, și care este dominată de căderea Constantinopolului din anul 1453 și de începutul Renașterii italiene sub dominația familiei Medici, la Florența. Puterea Veneției, aflată la apogeu, se întinde de-a lungul bazinului mediteraneean, prin coloniile sale înființate în scop comercial, și până în estul Mării Negre, iar negustorii sunt în același timp războinici, pirați și oameni politici. Cetatea Constantinopolului, o măreață cochilie a gloriei de odinioară, rămasă fără putere și fără sprijin, este cucerită de sultanul Mahomed, iar din ruinele ei iau naștere Renașterea și umanismul. Florența este o relativ tânără republică, abolind rangurile nobiliare și asigurând accesul tuturor cetățenilor la demnitățile publice, cel puțin în teorie, cu războiul civil încă prezent în memorie.

Cu fiecare capitol, cu fiecare personaj, cercetătorul istoric aduce amănunțit în atenția cititorului o nouă ocupație, o nouă categorie socială, de la pirați, la negustori, la notari, la contabili, la țărani, soldați, nobili, conducători de cetăți, coloniști și colonizați, femei simple sau aristocrate, stăpâne sau nu în propria casă, cu toții uniți de traficul de sclavi și de dorința de a acumula avere și de a-și asigura puterea în societate. Din poveștile de viață ale personajelor prinde contur o lume dominată de tranzacții consemnate în scris, pentru că, așa cum repetă obsesiv Piero, tatăl său, Antonio da Vinci sau contabilul Iacomo (4. Iacomo, p. 128-161): „doar documentul, înscrisul, e cel care face să existe acel fluviu de bani”sau „ceea ce nu scriu nu există”, și în care își face simțită prezența reversul idealului umanist: aristocrația de sânge este înlocuită de aristocrația finanțelor, cu alte reguli, dar la fel de rigide.

Întâlnim în roman mai multe ipostaze ale feminității, printre care: bunica ce o crește pe Caterina, simbol al legilor nescrise după care se rânduiește viața de familie în ținutul său natal; Setenaya, figură legendară a acestui popor, „mama narților, cu poveștile ei neînțelese și enigmatice, care toate aveau parcă a face cu misterul originilor vieții și cu însăși existența sa”, amintită de Yakov; Maryia, sclava care îi arată Caterinei una dintre fețele iubirii și care are un sfârșit cumplit; Ginevra și Lena, soția lui Francesco, stăpânele fetei; Caterina, care întrunește însușiri de la toate acestea. Numele acesteia din urmă este semnificativ și face trimitere la Mănăstirea Sfânta Caterina din Sinai – unde autorul mărturisește că a făcut una dintre cele mai importante călătorii din viața lui – de unde fata are un inel de pelerin (primit, fiindcă ea nu fusese niciodată acolo) menționat pe tot parcursul romanului, la Sfânta Caterina din Siena, precum și la faptul că viața și suferințele personajului/a femeii reale care a fost o transformă și pe mama lui Leonardo într-o a treia Sfântă Caterina^[2].       

Cartea este o pledoarie pentru demnitatea omului, indiferent de condiția sa socială și materială, indiferent de religie, gen sau etnie. Intenția auctorială este de a o transforma pe Caterina în simbol^[3], fapt pentru care întreaga construcție romanescă se concentrează asupra personalității acesteia și asupra aspirației sale la demnitate și la libertate. Toți cei cu care se întâlnește sunt impresionați de puritatea fetei și de aerul ei de ființă din altă lume, sugerate de diverse indicii: vine de departe, dintr-un ținut pe care îl consideră exotic atât contemporanii ei, cât și cititorul, prin distanță și inaccesibilitate; viața de dinainte de captivitate le pare celorlalți un basm; este foarte frumoasă; lasă impresia că este foarte apropiată de natură, în afara civilizației; este capabilă de sentimente foarte puternice, pe care le trăiește cu cea mai mare sinceritate, fără nicio urmă de disimulare. Drumul pe care Caterina îl străbate de la ținuturile natale, barbare, către Occidentul civilizat reprezintă în plan simbolic un regres către lipsa de libertate și de demnitate.

 „Caterina e cercheză, aparținând unuia dintre popoarele cele mai libere, mai semețe și mai sălbatice de pe pământ, dincolo de Istorie, dincolo de civilizație”, notează autorul în capitolul ce-i este dedicat.

Carlo Vecce oferă cheia principală de interpretare a semnificațiilor romanului în ultimul capitol, intitulat Eu, dedicat lui însuși, motivat de intenția de a o înfățișa pe Caterina prin ochii tutror celor pentru care ea a însemnat ceva, deci și prin ai lui. Scriitorul consideră că în imaginea fetei trebuie să-i vedem pe refugiații care ajung pe țărmurile europene, fapt pentru care pe coperta ediției italiene a cărții se află portretul unei fete afghane, surâsul descurajat al acesteia se află în evidentă paralelă cu zâmbetul la care face referire romanul:

„O privesc pe Caterina și știu că o cunosc de nespus de multă vreme. Adevărul e că ea e aici dintotdeauna, lângă noi, în lucrurile care ne înconjoară, în viața de fiecare zi. Sclavia, exploatarea muncii omului și a demnității persoanei pot fi oriunde. (…) În noaptea asta, o altă Caterină-fetiță, ca să scape de foame, de război, de viol, dintr-o țară despre care nici măcar nu știm că există (…) va fi încărcată ca o vită, alături de alte sute de persoane, în burta unei bărci cu fundul plat. (…) iar apoi ambarcațiunea se sfărâmă și se răstoarnă, iar ea se scufundă lent în abisurile Mediteranei. (…) Dacă totuși supraviețuiesc și se adaptează să facă pe sclavii la noi acasă, se vor ridica voci care vor zice despre ei că au venit să ne fure nouă pâinea, că sunt murdari, sălbatici, hoți, distribuitori de droguri, târfe și că ne mai aduc și tot felul de boli molipsitoare. E așa greu să vezi în celălalt o ființă umană?

Atunci poate că trebuie istorisită această poveste. Pentru Caterina. Pentru toate surorile ei fără nume, care încă mor în marea pe care ea a reușit s-o străbată. Care încă suferă în jurul nostru”.

Autorul nu lasă nimic la voia întâmplării, astfel că ultimele rânduri ale cărții intensifică prezența „din afara acestei lumi” a Caterinei și oferă, totodată, descrierea semnificației pe care o are surâsul fetei, devenit celebru în picturile fiului ei:

 „Caterina îmi surâde înainte de a pleca. Nu făcuse asta niciodată. Un surâs abia vizibil, vag, gingaș, pe buzele-i ușor arcuite. Un surâs al cunoașterii, ecou al suferințelor străvechi și universale. Bucuria împletită cu durerea și dorința cu frica, îmbrățișarea misterioasă și de nedescleștat care se regăsește în toate lucrurile mari ale vieții: a te naște și a da naștere, iubirea, visarea, moartea poate”.

Surâsul Caterinei, mama lui Leonardo da Vinci este de asemenea romanul unor antiteze: Caterina este sclavă, dar le oferă celor din jur lecții despre adevărata libertate; Caterina vine dintr-un ținut aflat în afara civilizației, dar în Europa civilizată întâlnește adevărata sălbăticie; religia ei, de un creștinism sublimat, apropiat de panteism și chiar de animism, se opune creștinismului oficial, în care privarea oamenilor de libertate și de demnitate este considerată normală; republica florentină garantează drepturile tuturor cetățenilor de a avea acces la funcțiile publice, în realitate însă nu sunt agreați decât cei apropiați de o anumită familie și cei care au posibilități materiale peste medie; demnitatea și înțelegerea deplină a valorilor morale de către oamenii aflați pe treptele de jos ale societății se opun materialismului și sărăciei sufletești ale așa-zișilor aristocrați.

Fiecare capitol aduce o nouă lumină asupra unui personaj enigmatic prin simplitatea sa, a cărui aparentă inocență izvorăște din înțelegerea vieții în tot ce are aceasta esențial, anume: libertatea, demnitatea, adevărul, iubirea trebuie să fie busola după care oamenii trebuie să-și ducă traiul, în comuniune cu natura. Deplina sinceritate a sentimentelor Caterinei îi bulversează pe cei cu care intră în contact, poate chiar mai mult decât frumusețea ei fizică, sporindu-i misterul. Deși este situată pe treapta cea mai de jos a societății, fata însemnează viețile tuturor celor pe care-i întâlnește, de la pirați, la funcționari, la nobili și la femei ce-și conduc gospodăriile cu mână de fier. Iar cea mai importantă lecție pe care Caterina o predă celorlalți este libertatea.

Surâsul Caterinei, mama lui Leonardo da Vinci de Carlo Vecce

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Traducere din italiană și note de: Oana Sălișteanu

Anul apariției: 2024

Nr. de pagini: 568

ISBN: 978-606-097-490-1

Cartea poate fi cumpărată de aici.