Sunt oamenii algoritmi?

Pro și contra ideilor lui Yuval Noah Harari din cartea Homo Deus

Harari nu pierde vremea. Nici în biroul la care lucrează, nici pe scenele pe care apare ca vedetă salutată ba de Obama, ba de doamna Merkel. La abia doi ani după succesul cu Sapiens, a venit cu un alt mega-hit, Homo Deus. După câte povestea în prima carte, a doua ar trebui să fie continuarea ei. În prima am aflat cum specia noastră, Homo Sapiens, a preluat controlul planetei, iar în a doua carte urma să aflăm cum, din creat, Homo Sapiens devine Homo Deus, propriul său creator. O specie nouă, cu puteri noi. Totuși, dacă e să fim corecți cel puțin referitor la numărul de pagini, mare parte din cartea Homo Deus este repovestirea cărții Sapiens într-o perspectivă nu foarte diferită… Probabil că mai puțin de o treime este adaos nou, original. Să se fi epuizat ideile lui Harari? Poate că o imagine mai corectă am putea-o avea după lectura celei mai recente cărți, 21 de lecții pentru secolul XXI.
Practic, despre Homo Deus puteți citi doar în ultima parte a cărții Homo Deus. Abia acolo Harari aduce idei cu adevărat noi, care nu sunt în Sapiens. Nu am mai citit nicăieri scris atât de negru pe alb că oamenii sunt… algoritmi. Harari e un maestru al unor întoarceri de sensuri (sau lărgiri), uneori cu miză la mijloc. Spre exemplu, în Sapiens, se referă explicit la marile ideologii ale ultimilor secole ca fiind religii: liberalism, comunism și nazism. Putem privi și așa, dar putem și argumenta că e o forțare a termenului. Sunt de acord că, cel puțin până la un anumit punct, se susține noua denumire. Mai ales dacă ne uităm, practic, la modul în care ne-au influențat viețile aceste ideologii.
În Homo Deus, oamenii devin algoritmi. Nu e forțată și această comparație? E adevărat, pare că există un disclaimer pe undeva pe acolo. Harari mai degrabă propune această comparație și ne invită să vedem ce concluzii putem extrage din ea. Dar… e prea forțată. Cel puțin așa o găsesc eu. Suferă de mai multe hibe. Despre una vorbește și Harari. E un termen care face furori în acest moment în industria IT și e luat și aplicat ca atare în domeniul evoluției umane. E adevărat că algoritmii folosiți astăzi în informatică își au rădăcinile în biologie. Mai mult, istoric vorbind, ei sunt chiar și mai vechi, primii algoritmi apărând în Antichitate. Sunt suite de pași pentru rezolvarea unor probleme. Dar au niște caracteristici care, oricum ai trage de ele, tot nu înțeleg cum s-ar aplica în totalitate ființelor umane. Cel puțin în viziunea acceptată în IT, algoritmii sunt scurți, repetitivi, duc cu precizie la o soluție și funcționează în orice context. Sunt determiniști și predictibili. Vizează un optim de procesare. Vi se pare că s-ar putea aplica ființelor vii așa ceva? Harari încurcă niște borcane. Vorbește de algoritmi atunci când pare că se referă la ditamai programul. Da, o aplicație sau un program poate conține pe ici-colo algoritmi. Dar asta nu o face să moștenească proprietățile algoritmilor. Un algoritm bun poate fi conținut într-o aplicație care, în ansamblu, numai optimă și deterministă nu e. V-o spune un informatician asta!
Totuși nu neg în totalitate comparația lui Harari. Există, din punctul meu de vedere, niște adevăruri acolo. Spre exemplu, acolo unde Harari povestește cum un algoritm (sau o aplicație, mai degrabă) ar spune cu o mai mare precizie ce ne dorim noi înșine. Că nu avem o voce interioară unică, un eu atât de clar și indivizibil pe cât voia umanismul. Da, aici îi dau dreptate autorului. Mai ales în contextul cercetărilor legate de rețelele neurale, care se aplică cu succes din ce în ce mai mare astăzi. Nu e departe vremea când telefonul ne va spune ce ne dorim cu o precizie care să ne lase mască. Meditațiile despre date, despre noua religie a datelor, „dataism”, cum îi spune Harari, au și ele ceva miez, chiar dacă găsesc, iarăși, artificial forțate comparațiile dintre modurile de procesare a datelor în sistemele informatice de azi și comunism sau capitalism. Harari e un maestru al comparațiilor forțate. Totuși, umanitatea trebuie să aibă o discuție serioasă referitor la cine deține datele despre noi. Și începe deja asta, cu pași mărunți.
Prea a prins Harari gustul scenei și al senzaționalului… Parcă nu era atât de evident în Sapiens. Chiar dacă e o lectură bună, o parte din Homo Deus ar fi putut lipsi. Îl admir din multe puncte de vedere pe Harari, e inteligent, curajos, sclipitor. Pune lucrurile într-o perspectivă provocatoare, dar poate că ar fi o idee bună să publice mai puțin și să fie mai original și mai așezat.