Sternenhoch: drumul către iad este pavat cu cele mai bune intenții sau de ce estetica maleficului cucerește instantaneu.

Natura umană este prin definiție duală, proporția de calități și defecte făcând diferența dintre indivizi. Suntem învățați de mici, prin intermediul celebrelor basme, în care bătălia dintre bine și rău este eternă și aceeași – că binele învinge de cele mai multe ori și că cei din jurul nostru au nevoie doar de calitățile noastre, de ceea ce avem noi mai bun. Și atunci, de ce trăsăturile negative? Cum justificăm prezența nedoritului în viețile noastre și, mai ales, ce facem cu dependențele, cu adicțiile, care, iată, sunt mult mai puternice și greu de ignorat sau îndepărtat decât orice hobby sau pasiune pentru frumos? Nu există actor care să nu spună cât de ofertant este un personaj negativ, nu există regizor căruia să nu-i placă să monteze un spectacol cu personaje negative complexe, ale căror trăsături nu ni se relevă de la prima intrare în scenă. Nu există artist plastic care să nu se lase sedus de plastica hidosului, a urâtului și putrefacției. Urâtul și maleficul au mii de nuanțe și de particularități, niciodată reunite în același loc și în aceeași proporție. Dostoievski vorbea despre subteranele umanului, la fel și Soljenițîn, dar cred că Dante rămâne și astăzi scriitorul care a știut să treacă dincolo de porțile iadului și să descrie în versuri unice ceea ce nimeni n-a reușit: versatilitatea maleficului. Inferno nu este doar într-o opoziție perfectă cu Raiul, ci chiar îl anulează pe acesta din urmă, astfel încât nu-i mai putem justifica existența nicicum. Răul deține supremația, este perfect, absolut, se multiplică în mii de ipostaze, nu se epuizează. Mai aproape de noi, Goethe îl creează pe Faust, personaj unic în toată galeria de personaje negative, tocmai pentru că întrupează/însumează tot ceea ce înseamnă calitate negativă. Încă ceva, aceste trăsături sunt aduse pe o culme a rafinamentului greu de atins, de aceea un alt Faust nu mai există.

Ivan Acher, compozitorul operei Sternenhoch, e conștient de faptul că arhetipul nu poate fi replicat decât printr-o serie de procedee imaginative; așa se face că Sternenhoch împrumută câte ceva din mai toate marile personaje ale literaturii universale, dar ca să se ferească definitiv de orice rest rezultat în urma comparației directe face o mutare de maestru: personajul negativ și principal nu este el, Sternenhoch, ci ea, soția acestuia, Helga. Arhetipul narativ se descompune la nivel de personaj feminin – Helga este cea care dominatoare, distrugătoare, acaparatoare, corupătoare etc. Prințul este doar victimă, una perfectă am zice. Dacă iubirea lui pentru ea joacă inițial rol de scuză, mai târziu nimic din ceea ce se întâmplă nu face altceva decât să încline balanța în favoarea răului: orice ar fi, Helga are succes, ocupă tot spațiul (chiar și când nu e în scenă – puține astfel de momente, este adevărat), ea domină din umbră și face în așa fel încât evenimentele să se desfășoare după bunul ei plac. Dar, fiindcă povestea rămâne poveste până la capăt, în final nu Helga câștigă. Nici prințul nu este perdantul perfect. Și atunci? Despre coadă de pește nici vorbă, pentru că narațiunea are logică internă, toate piesele s-au ansamblat perfect, cadrul/rama poveștii s-a sudat perfect. Câștigători sunt spectactorii! În jurul Helgăi se construiește, aproape fără să ne dăm seama, pamfletul. În Sternenhoch Ivan Acher ia în răspăr o mare parte din problemele care țin agenda politică a zilelor noastre, iar printre primele se numără corectitudinea politică, mișcările feministe și combaterea violenței în familie. Unghiul din care alege el să privească lumea este unul care-i dă voie spectactorului să fie reflexiv, un unghi care încurajează critica.

Rareori mi-a fost dat să ascult o compoziție de muzică cultă în primă audiție (pentru mine) și să-mi doresc să o reascult chiar dinainte de a termina prima audiție. Dar cu Sternenhoch asta s-a întâmplat! De pe la tabloul 8 (spectacolul are 10 tablouri în total) mi-am zis că nu se poate, trebuie să reascult muzica! Acher ia în răspăr toate marile opere ale genului muzical în sine și o face de asemenea manieră, încât nici măcar structura clasică nu există. Nu avem uvertură, după cum nu avem pauze între tablouri. Nu se schimbă radical scenografia de la un tablou la altul (în fapt sunt acte, dacă ne luăm după numărul de personaje și nu după acțiune în sine), ci doar anumite elemente de decor capătă ală funcționalitate. Lustra care trimite cu gândul la celebrele candelabre din sălile de bal devine loc al desfrâului și masă pentru săvârșirea păcatelor (trupești sau mai puțin trupești), loc pentru duelul dintre tatăl Helgăi și prinț etc. Pereții mobili și alte elemente multifuncționale concură deopotrivă la starea de alertă: deși timpul acțiunii în sine pare a fi unul relativ mare (la un moment dat ni se sugerează că cele nouă luni de sarcină se transformă în nouă luni de nuntă, cu alte cuvinte mirii și nuntașii se desfată mâncând în neștire luni în șir), habar nu ai când s-a scris povestea. Dincolo de parodie, una deloc kitsch, Sternenhoch se constituie într-un model perfect de construcție inovativă 100%. Ivan Acher nu replică modele, nu se folosește de anumite staze și nici nu se împiedică în reminiscențe rămase de la un consum prea mare de material muzical.

Este evident pentru toată lumea câtă muzică a studiat și a asimilat Ivan Acher înainte de Sternenhoch. Curajul de a folosi două instrumente aparte – țitera și contrafagotul – și de a le da drept partenere de orchestrație vioara și viola nu este asimilat unei nebunii de moment, din contra. Acher are o gândire complexă, holistică, care-l ajută să compună universuri operestice unice. Pentru el sunetul scos de un element de decor devine parte integrantă în universul sonor al spectacolului în sine, de aceea nu-l ia prin surprindere cu nimic. Pasajele de baroc alternează uluitor cu cele de operă rock, după cum ritmurile contemporane (trimitere directă la mult mai popularele stiluri de dans contemporan) fac casă bună cu costumele elaborate ale personajelor. Nici un detaliu lăsat la întâmplare, niciun pas făcut din inerție. Dacă începutul spectacolului te duce cu gândul la un vodevil (nu întâmplător se aduc în discuție explicit Povestirile lui Hoffmann), finalul aparține gothicului, dar unul reinterpretat, trecut prin marile opere rock ale secolului XX, electrizat cu toate energiile acumulate de compozitor în ore și ore de ascultare. Ivan Acher este un compozitor de o inteligență uluitoare, care se joacă cu sunetele, doar pentru că pentru el muzicalitatea se naște din orice întâmplare sau stare de fapt. De aceea vioara se plimbă prin toată scena – Tereza Marečková este magnetică, pur și simplu – iar țitera și contrafagotul statice, așezate într-o penumbră căutată. Fiindcă am pomenit de Tereza Marečková, eu nu știu să fi văzut recent un instrument de o asemenea valoare care să se mișe precum un actor, care să joace în timp ce cântă. Terezei Marečková îi iese de minune simbioza dintre cele două arte – a actorului și a muzicianului – și cred că ar trebui să se predea în facultăți cursuri despre cum contribuie educația muzicală la dezvoltarea unei arte a actorului și invers, studiu de caz fiind această muziciană. De asemenea, tandemul compozitor-regizor, respectiv Ivan Acher – Michal Dočekal este o altă cheie a succesului spectacolului ca univers. Toate ideile compozitorului și-au găsit expresia scenică cu ajutorul lui Michal Dočekal, dialogul dintre cei doi a fost continuu și fertil, creator de universuri complementare celui muzical. Cele două planuri – muzical și scenic – se reunesc sub o singură umbrelă – spectacolul în sine.

Un spectacol pe care l-am vizionat online în cadrul Festivalului Internațional de Teatrul INTERFERENȚE, ediția a șaptea, 2020 (organizat de Teatrul Maghiar de Stat Cluj) și despre care mi-aș dori să se vorbească mult. Se cântă în esperanto (mai știți vreo operă cu libret în această limbă?) fără pauză mai bine de o oră, cu toate personajele în scenă – există prea puține momentele în care unul sau altul dintre ele este plecat în culise; fie și doar pentru asta și tot ar trebui să se vorbească despre Sternenhoch. Recunosc că mi-ar plăcea să particip la dezbateri cu privire la încadrarea spectacolului într-un gen sau altul, să aud păreri pertinente din partea specialiștilor cu privire la construcția unor pasaje muzicale (țitera este un instrument aparte, care devine personaj în sine, Ivan Acher îi dă greutatea necesară din acest punct de vedere, dar nici contrafagotul nu este mai prejos). Dincolo de aceste curiozități, rămân sub impresia unei muzici de neuitat și a unui spectacol fabulos.