În Femeia nisipurilor a lui Kobo Abe, Niki Jumpei, personajul principal, ajunge să lupte la propriu pentru viața lui cu… o femeie. Dacă punem semnul egal între femeie și destin, atunci avem și cheia lecturii. Tot timpul cât am citit romanul senzația aceea de nisip mestecat printre dinți nu m-a părăsit deloc; scrâșnetul de dinți, semn al neputinței și revoltei, însoțește lectura și face diferența dintre apatie și participare/implicare (recomand, de asemenea, Chip străin, în special viitorilor actori). La fiecare intrare în scenă a lui Clov – servitorul din Sfârșit de partidă a lui Beckett – simțeam cum mestec nisip; simțeam neputința la propriu, cu toată ființa. Și Clov călca când apăsat, când ezitant, când îți dădea senzația că zboară spre centrul scenei, când îl vedeai afundându-se în duna de nisip. Cu fiecare plecare din scenă, Clov lua cu el și speranța, lua acel „și mâine este o zi”, mâinele fiind orizontul de așteptare și proiecția perfectă pentru deșărtăciunea lumească. Clov este întruchiparea perfectă pentru un Sisif cât se poate de contemporan și de… singur. Neputincios de singur! Dintre toate cele patru personaje, Clov mi se pare cel mai tragic. Secundar prin definiție, dar și prin raportare la celelalte personaje, Clov pare a fi un Iov perfect asumat, care astăzi – așa cum arată mersul lucrurilor – nu poate fi decât în plan secund, niciodată în rol principal.
Spectacolul lui Krystian Lupa mi-a stârnit multe momente de reflecție și chiar și așa, văzut online și la o distanță de zece de ani de la premieră, mi s-a părut proaspăt, provocator și cu foarte multe subtilități care tind să scape la o privire superficială. Duetele – părinții vs stâpân și servitor – nu sunt statice, nu au doar dialoguri în interiorul diadelor, ci cele două cupluri se intersectează, fac schimb de experiențe și viziuni asupra evenimentelor și a vieții însăși, fără pretenția de a epuiza vreodată subiectele. Replici aparent fără nicio legătură între ele capătă profunzimi greu de atins doar pentru că Lupa a știut să mizeze pe simplitate, perfecțiunea simplității este cheia întregului spectacol. Singurele elemente scenografice mai complicate sunt costumele lui Hamm și Clov; ambele sunt compuse din urme ale vieții, îți dai seama din ce fel de înâmplări le este compus trecutul. Vestigiile trecutului devin, rând pe rând, funcționale, capătă valoare intrinsecă în măsura în care reflectoarele le aduc în primplan sau în măsura în care sonoritățile devin parte din spectacol – pantofii verzi fac zgomot, sunt greu de ignorat, îi auzi indiferent în ce colț de scenă ar fi; la fel și cu bastonul lui Hamm, ce să mai zic de capacul de la cutia-acvariu-sicriu din care iese Nagg. O scenă aproape goală, care lasă loc de construcție spectactorului – acesta își poate construi singur spectacolul, și-l ridică în jurul și cu ajutorul personajelor după cum îi dictează emoția.
Nagg și Nell – spectacolul absolut al senectuții de o frumusețe absolută, unică. Doi profesioniști minunați, care au știut să îmbrace hainele personajelor; deși trupurile lor erau seminude, n-a fost nici măcar o clipă în care să am senzația că sunt dizgrațioase sau impudice. Pielea flască, atârnând pe brațele lui Nagg era fascinantă, semn al trecutelor fapte, spunea ceva despre el, ca om și ca părinte, nu-mi dădea voie să-mi mut privirea în altă parte. N-am putut să-mi desprind ochii de pe chipurile lor atunci când se iveau din acvariile acelea uriașe și prost curățate. Oameni surprinzător de normali, care-și acceptă destinele, nu și-l consumă în dispute inutile cu progenitura. Ironii fine, replici acide și/sau dialoguri resemnate, din toate acestea se compune atmosfera spectacolului. În momentele când replicile se intersectau în aer am realizat că nu pot să spun cu certitudine cine e schilodul și cine e orbul; cine e voința și cine e intelectul (Schopenhauer să trăiască!). Dar știu sigur că am mers pe mâna celor doi părinți până la capăt, n-am simțit nevoia să mă despart de trecut, să mă dezic de cele ce-au fost.
Acvariile/coșciuge care intră și ies din scenă precum amintirile recurente, când vor ele. Când foarte limpezi – sunt momente când ai impresia că poți vedea foarte bine corpurile chircindu-se pe fundul cutiilor -, când încețoșate. Când reprimate – viteza cu care vin în scenă sau ies -, când în perfect acord cu timpul prezent. Dar ce e cu adevărat important este mișcarea – amintirile nu sunt statice, se modifică în permanență și capătă consistență în funcție de destinatar, dacă sunt rememorate de cei care le-au trăit ele capătă tente de nostalgie duioasă; dacă sunt povestite fiului sau readuse în discuție de acesta, atunci atmosfera devine sumbră, pare că fatalismul dictează. Toate aceste ambiguități care adaugă noi și noi straturi interpretării i se datoarează lui Krystian Lupa; este evident faptul că el așa a văzut textul lui Beckett, un duel soldat cu victime de ambele părți, din care nu știi sigur dacă cineva iese învingător.
Sfârșit de partidă nu e despre cum ne proiectăm ieșirea din viață, ci e despre cum ne construim amintirile; despre cum îi învățăm pe cei care vin după noi să ne păstreze vie amintirea, despre cum să ducă viața mai departe. O partidă de cărți în patru, jucată cu atuurile la vedere. Imposibil de uitat un astfel de spectacol, imposibil să nu te (re)îndrăgostești de Beckett după ce vezi o astfel de montare. Excelentă ideea directorului de festival – Gábor Tompa – să includă acest spectacol în programul online al celei de-a șaptea ediții a Interferențe – Festivalul Internațional de Teatru organizat Teatrul Maghiar de Stat Cluj. Excelentă pledoarie pentru artă!
SAMUEL BECKETT: SFÂRȘIT DE PARTIDĂ (2010)
21 noiembrie 17.00 – UTE 30 online
Durata: 2h 7’
Spectacol în limba spaniolă cu subtitrare în limbile maghiară, română și engleză.
Coproducție: Teatro de La Abadía (Madrid, Spania), El Canal Centre d’Arts Escèniques de Salt / Girona, Palacio de Festivales de Cantabria (Santander, Spania), Teatro Arriaga (Bilbao, Spania) și Teatro Calderón (Valladolid, Spania)
Hamm: José Luis Gómez
Clov: Susi Sánchez
Nagg: Ramón Pons
Nell: Lola Cordón
Regia: KRYSTIAN LUPA
Decorul: Krystian Lupa
Costumele: Piotr Skriba
