„Soția-vulpe” de Yangsze Choo

Romanul Soția-vulpe de Yangsze Choo, apărut la editura Litera, în colecția folio, în anul 2025, în traducerea din limba engleză a Irinei-Marina Borțoi, aduce în prim-plan o lume exotică, într-o perioadă tulbure a istoriei, la granița dintre real și fantastic.

Punctul de plecare în crearea universului ficțional îl reprezintă legendele despre spiritele-vulpi din nord-vestul Chinei, de care autoarea s-a simțit atrasă încă din copilărie. Căutările și observațiile sale în legătură cu acest subiect își găsesc rezolvarea în cartea de față.

Spiritele-vulpi sunt creaturi de graniță, unind și despărțind deopotrivă lumea oamenilor și lumea animalelor, întunericul și lumina, realul și fantasticul, conștientul și subconștientul, punând însă, în orice situație, cu fiecare ocazie, problema adaptării și compromisurilor pe care o femeie trebuie să le facă, indiferent de specia căreia îi aparține, pentru a supraviețui în lumea bărbaților. În afară de a se constitui într-o adaptare modernă a unor legende antice, romanul conține și perspective originale asupra unor chestiuni foarte actuale:

„Exist fie ca un canid mic cu blana deasă, urechile ascuțite și picioarele negre și frumoase, fie ca o femeie tânără. Nici una nu-i o formă sigură într-o lume condusă de bărbați. (…) deși majoritatea poveștilor se concentrează pe vulpoaicele frumoase care trăiesc devorând qi-ul, sau forța vitală, puține se spun despre masculi. Femeile care umblă cu bună știință făcând ce le taie capul vor fi, mai mult ca sigur, criticate. Un bărbat chipeș și șiret e cu totul altceva” (p. 9).

Principalul fir narativ urmărește aventurile pe care le are o vulpe, Omăt, în timp ce-l urmărește pe cel care a ordonat uciderea copilei sale și este scris sub forma unui jurnal. Pentru că și ea, și copila sunt vulpi albe, capturarea oricăreia dintre ele ar fi un triumf pentru orice om, vânător sau nu. Bektu Nikan, fotograf, reușește să o prindă pe vulpea cea mică într-o zi de iarnă, într-un moment în care atât mama, cât și tatăl ei sunt plecați, iar ea rămâne vulnerabilă. Suferința și agonia copilei, urmate de moartea ei, o determină pe Omăt să caute răzbunare, dar și să-l îndepărteze pe tatăl acesteia, vulpoiul pe nume Negru. Căutarea vinovatului, dincolo de caracterul fabulos al întâmplărilor, ce transformă acest plan într-o poveste – însușirile neobișnuite ale vulpilor, farmecul lor ambiguu, dar de necontestat, longevitatea lor, sentimentele și senzațiile pe care le trăiesc la paroxism, cunoașterea profundă a psihicului uman, oferind impresia că citesc gândurile oamenilor – pune în evidență o lume a marginalilor, în care compromisul, disimularea și ambiguitatea sunt tot atâtea arme utilizate în lupta pentru supraviețuire:

„«Oamenii și dobitoacele sunt specii diferite, iar vulpile se află între oameni și dobitoace; întunericul și lumina o iau pe căi diferite, iar vulpile se află între întuneric și lumină». «Între întuneric și lumină» presupune existența umbrelor. Tărâmul tulburător al credincioșilor” (p. 34),

al celor care nu pun întrebări.

Este un fir narativ în care abundă spectacolul, uneori la limita burlescului, răsturnările de situație, disparițiile misterioase, chiar și o crimă și o poveste detectivistică, pe modelul unui basm. La final, eroina învață că iertarea și uitarea sunt mai prețioase decât răzbunarea, astfel că îi oferă o nouă șansă lui Negru.

Reiese de aici imaginea unei eroine inedite, care confirmă tiparul narativ tradițional, dar îl și depășește, punându-l sub semnul întrebării:

„[Curiozitatea] face parte din istețimea noastră, din farmecul nostru aiurit și nepăsarea noastră. Felul în care trăim, mereu pe muchie de cuțit, alergând peste ziduri de piatră și garduri. Între civilizație și sălbăticie” (p.73).

Aluziile la caracterul fabulos al întâmplărilor și la basmele tradiționale pe care le prelucrează romanul acesta se regăsesc din plin în celălalt plan narativ, al cărui personaj principal este detectivul Bao. Acesta urmărește o femeie misterioasă, implicată sau posibilă victimă într-un caz de omor și în unele cazuri de dispariții. Bao este atras de mic de lumea fascinantă a vulpilor, în care nu crede neapărat, fiindcă este un om educat, rațional, dar ale cărei efecte le simte. Nu numai că este înzestrat cu capacitatea de a distinge adevărul de minciună în spusele celorlalți și că umbra sa este la limita inconsistenței (fapt semnificativ în cultura chineză), dar le recunoaște pe vulpile cu care intră în contact în anchetele sale și rezistă farmecelor lor. Căutările îi deschid noi perspective asupra propriei vieți, încă din copilărie, asupra relațiilor cu părinții și cu fratele său, asupra așteptărilor pe care societatea le are de la fiii unei familii tradiționale respectabile, implicând sacrificiul de sine în favoarea acesteia, și îi asigură reîntâlnirea cu o prietenă apropiată din copilărie, Tagtaa, acum mamă de familie cu responsabilități, însă și cu o oarecare libertate, pe care i-o asigură vârsta.

Bao este un martor al dispariției lente a lumii vulpilor fantastice, singurul care le înțelege farmecul și motivele pentru care îl folosesc asupra oamenilor. Faptul că este conștient că asistă la manifestarea unui basm într-o lume cât se poate de reală sugerează un caracter predestinat al deznodământului: toți știu ce urmează, dar nimeni nu se poate sustrage rolului ce-i revine.

„Ce i-o fi trecut prin cap să se teamă atâta de ea? Nu așa încep toate poveștile? O femeie frumoasă bate la ușa biroului unui cărturar și intră odată cu noaptea” (p.468).

De altfel, romanul se deschide cu o poveste tipică despre vulpi, pe care o comentează Omăt în debutul jurnalului ei. Tot ceea ce aceasta scrie este plin de observații despre natura umană, determinate de poziția sa ambiguă între două lumi. Sunt observații care îi permit să ia deciziiesențiale pentru viața ei:

„Oamenii sunt însă obsedați de tipare, atribuind înțelesuri lucrurilor întâmplătoare. Pentru ei, trecutul dictează viitorul și felul în care o carapace de țestoasă crapă în flăcări prezice ascensiunea unui viitor rege. Sau ceva de genul acesta” (p. 124).

Cele două fire narative principale se grefează pe un fond istoric și social tulbure: este începutul secolului al XX-lea și finalul unei epoci, ultimii ani de domnie ai împărătesei văduve, urmată de împăratul copil Pu Yi. Tradiția închistată se află în opoziție cu dorința de schimbare a celor care se refugiază în Japonia pentru a pune la cale răsturnarea puterii, iar luminile și umbrele care guvernează viața vulpilor par a se revărsa asupra întregului imperiu. Se fac deosebiri între chinezii Han și mongoli, între dinastia străină și dinastiile imperiale chineze, între oamenii cu educația ghidată de confucianism și superstițiile în care cred oamenii de rând, iar deasupra tuturor se află ceea ce se cuvine și ceea ce este inacceptabil din punct de vedere al normelor sociale. Realitatea este zugrăvită în culori sumbre și precise:

„Părerile de rău ar trebui păstrate pentru trupurile neînsuflețite pe care le vede la marginea drumului, ca niște grămezi jalnice de cârpe – cadavrele țăranilor care au venit de pe la sate și au murit de foame. Cel mai trist este când vede copii numai piele și os, agățați de pieptul mamelor lor. Trecătorii grăbesc pasul, ferindu-și privirea. Imperiul se destramă; foametea care a lovit provincia Jiangsu anul trecut a avut colții lungi” (p. 276).

Într-o astfel de lume, femeile au șanse foarte puține. Pentru supraviețuirea familiei, unele sunt vândute ca sclave sau la casele de plăcere (moartea uneia dintre acestea nu este nimic neobișnuit), altele sunt ucise la naștere, altele – mai norocoase – devin soții sau concubine. Ca fiică a unei concubine de etnie mongolă, Tagtaa, prietena din copilărie a detectivului Bao, nu are prea multe oportunități de a fi primită într-o familie onorabilă. Numai șansa și credința celorlalți în blesteme îi permit să se mărite cu un om alături de care are o viață liniștită. Din aceste motive, acțiunile protagonistei par cu atât mai neobișnuite, iar existența ei în afara normelor stârnește tulburare.

Impresia de autenticitate a jurnalului ținut de Omăt este accentuată de prezența notelor de subsol, în care comentează informațiile oferite de corpul principal al lucrării:

„Mi-am petrecut odată cinci luni ascunsă într-o pivniță cu napi, în străvechiul oraș fortificat Ping Yao, când molima a ucis o treime din populația bărbătească, iar zvonurile au dat vina pe spiritele-vulpi desfrânate” (p. 56),

în legătură cu influența pe care o au zvonurile despre vrăji asupra sorții vulpilor.

Notele cu care autoarea își încheie cartea au rolul de a explica subiectul romanului și alegerile pe care le face pentru a-l transforma în materie epică. Printre acestea, predilecția din copilărie pentru poveștile cu vulpi, respectarea tradiției literare privind notele de subsol și adnotările, redarea fidelă a epocii istorice, alegerea numelor pe care le poartă personajele, interesul pentru pelerinajul spiritual concretizat în „călătoria celor o mie de ani”, menit a conferi vulpilor din roman profunzime:

„Să-i ajuți pe ceilalți, apropo, este una dintre îndatoririle unei vulpi virtuoase. Altele includ să te abții să minți, să speli bani și să ucizi” (p. 160).

Aparent o lectură ușoară de vacanță, Soția-vulpe ascunde teme de reflecție profunde și pune în discuție adevăruri dificile cu ajutorul unei țesături narative delicate, o complexitate în simplitate ce își face simțită prezența încă de la ilustrația copertei, realizată de Patrick Léger, evocând stampele chinezești.

Soția-vulpe de Yangsze Choo