„Soare întunecat” – a străbate timpul și istoria în antiteză

Éric-Émmanuel Schmitt este prozator, dramaturg și filozof francez, autor a numeroase romane, piese de teatru, opera bucurându-se de un mare succes la nivel internațional. În limba română, i-au fost traduse la Humanitas Fiction operele, dedicându-i-se o serie de autor omonimă. Începând cu anul 2022, aceeași editură a tradus primele trei volume din seria Străbătând secolele (Paradisuri pierdute, Poarta cerului și Soare întunecat), o incursiune în trecut, în istorie, proiectată în opt volume, care cuprind epoci diferite, contexte istorice diferite și o poveste de dragoste constantă, între doi nemuritori. La începutul anului 2024, Doru Mareș a tradus din limba franceză, la Humanitas Fiction, al treilea volum din serie, Soare întunecat, o complexă incursiune istorică, religioasă, socială în lumea fermecătoare a Egiptului Antic.

Titlul cărții se constituie într-o antiteză, soarele caracterizat prin lumina excesivă pe care o produce, alăturat întunericului oferă perspectivele romanului, lumea dezvăluită în carte fiind construită într-un oximoron complex, într-o antiteză în concordanță cu natura spațiului istoric în care se desfășoară acțiunea – Egiptul Antic. Spre sfârșitul romanului, autorul oferă o explicație clară a alegerii titlului Soare întunecat, conturând natura lumii alese, cea în care extremele se atrag cu o putere greu de cuprins în imagini și cuvinte.

Egiptul era un oximoron. Amesteca invariabil ceea ce urma să fie considerat contradictoriu. Nu excludea, ci alătura. Nașterea și moartea se completau fiindcă Ra, soarele, pierea în fiece seară la apus pentru a renaște în fiecare dimineață la răsărit. Viața și moartea erau totuna, fiindcă viul se pregătea de moarte, în timp ce defunctul prelungea existența celui viu. Finitul și infinitul erau vecine, fiindcă ocupau o lume închisă, grupată în jurul Nilului, dar mărginită de deșerturi fără sfârșit.

La baza scrierii cărții se regăsesc variate surse de informare, lectura cărților sfinte, consultarea unor specialiști din sfera egiptologiei, consultarea unor cărți de specialitate, cercetare evidențiată și în explicațiile oferite constant în notele de subsol regăsite în carte, ceea ce determină cititorul să aibă o lectură duală: aflarea unor detalii istorice și religioase esențiale pentru a înțelege civilizația egipteană, precum și frumusețea poveștii propriu-zise, extrem de bine contopită, integrată în cadrul istoric.

Volumul este structurat pe două planuri temporale principale: intermezzo redactat în prezent, în epoca noastră, cea a vitezei și a tehnologiei și planul temporal care cuprindea narațiunea, cel în care se petrec faptele trecutului, aventura în leagănul civilizației egiptene antice, fiind, însă, proporționat echilibrate de rememorări, aduceri aminte, simboluri, toate acestea creând punți între trecut și prezent, care nu sunt separate cu strictețe, ci armonizate, omogenizate. În ceea ce privește planurile narative, se poate discuta despre o complexitate stăpânită a autorului, care, deși țese numeroase fire narative, reușește să le îmbine cu succes, fără a-i scăpa vreunul. Astfel, acțiunea volumului poate fi privită ca un tunel, prevăzut cu numeroase uși, care se deschid și închid succesiv, iar cu fiecare ușă deschisă se produce o schimbare radicală a personajelor și acțiunii, o ireversibilitate a narațiunii, modelată cu tact pentru a nu scoate cititorul din stare. De asemenea, în acest cadru se identifică și ipostazele naratorului, vocea auctorială, naratorul de atunci și cel din prezent. În volumul Soare întunecat poate fi observat pluriperspectivismul narativ, dublat de vocea auctorială, îmbinate metodic pe tot parcursul cărții.

În ceea ce privește locul desfășurării acțiunii se pot observa două perspective principale: Los Angeles, spațiul prezentului și, predominant, Memfisul, cu toată încărcătura culturii și civilizației egiptene, care se lasă descoperită în fiecare pagină.

Comparativ cu celelalte două volume ale seriei, se păstrează constante cele două personaje principale, Noam și Noura, caracterizate, în primul rând, prin condiția de nemuritori și îndrăgostiți, dar și Tibor, și Derek. Fiecare dintre aceștia vor suferi numeroase metamorfoze, vor fugi și se vor regăsi, constant și ciclic.

Introducerea în poveste se face sub semnul confesiunii, sub semnul eliberării de un secret apăsător, tot ceea ce urmează să se întâmple mai departe este o succesiune de imagini, fapte, lumi, simboluri, culori, mirosuri, surprinse, cu magie, de Noam, nemuritorul Noam, cel care a renăscut și s-a întrupat de mai multe ori, precum pasărea Phoenix. Enigmatic, personajul milenar își atrage cititorii.

Mă voi despovăra oare, aici, de un secret teribil? Scrierea acestor memorii mă predispune pe mine, Noam, care am disimulat atât de mult, spre dezvăluiri. Herghelii de cuvinte bat nerăbdătoare din picioare pe măsură de înnegresc paginile și mă împing să consemnez faptele. Numai faptele… Taina mea egipteană pune stăpânire pe încheietura mâinii drepte, îmi înțeapă degetele, îmi însuflețește stiloul. Ghicesc cum cuvintele se pregătesc să se aștearnă pe hârtie. Taina mea sau taina lui Isis și Osiris…

Romanul tratează teme esențiale, în spatele cărora, dincolo de vocea scriitorului Schmitt se aude și vocea filozofului, al gânditorului, al celui care reflectează continuu la natura umană și menirea sa. În centrul scriiturii se poate identifica condiția umană și antiteza muritor – nemuritor. În timp ce unii caută, în mod obsesiv, leacul nemuririi, alte personaje își doresc un sfârșit, o încheiere a propriei lor povești. Pe fondul acestei opoziții, se mai poate observa o alta: efemeritate – veșnicie, nuanțate pe tot parcursul cărții, din perspectiva mai multor personaje, dar cel mai evident în momentul în care Noam ajunge în Casa Eternității, acolo unde viața și moartea nu mai cunosc limite, unde totul se amestecă, loc în care îl va regăsi și pe Tibor, vraciul, tatăl lui Noura.

Tot ce era viermănos, sordid în trupul lui îi cangrenase spiritul. – Deci, Tibor, nu mai practici medicina. – Ba da. – Fals. Nu mai vindeci pe nimeni. – Caut. – Ce? – Secretul morții.

Pe matricea efemer-veșnic se dezvoltă și tema iubirii, dragostea milenară și dragostea pământeană, limitată în timp. Noura este simbolul iubirii veșnice, având condiția de nemuritoare, care este departe sau aproape, singură sau însoțită, dar mereu găsind drumul spre Noam. În timp ce Meret, fiind muritoare oferă o dragoste profundă, delimitată de însăși durata vieții. Cele două nu se stratifică, ci se completează, ajungând la armonie. De asemenea, este detaliată tema biblică a fugii evreilor din Egipt, prin intermediul personajului Moise, copil abandonat, găsit la marginea Nilului, crescut de fiica faraonului, dar care părăsește casa, plecând în căutarea propriei identități. Din perspectiva evoluției unor personaje, Soare întunecat se constituie și într-un bildungsroman.

Moise creștea sub o dublă presiune, cea a minții lui și cea a Curții. Una venea de la natură, cealaltă din povestea lui de viață, dar ambele, ca o menghină, îl strângeau în el însuși, modelându-i destinul. Mintea îl împingea mai degrabă către reflecție decât către cunoaștere. Învăța și reținea cu ușurință, acumularea de cunoștințe îl interesa mai puțin decât cugetarea […] – Acum, Noam, îmi știi secretul: sunt un evreu imaginar. E bună ideea, sau greșită? Astfel se comporta Moise, în egală măsură cu ușurință și profunzime, copilăros și venerabil, de parcă în capul lui tânăr ar fi locuit un înțelept milenar.

De asemenea, în economia cărții se regăsesc numeroase simboluri ale civilizației egiptene, integrate perfect în poveste, prin semnificația lor. Civilizația egipteană a luat naștere de-a lungul fluviului Nil, o sursă de apă necesară dezvoltării activității economice, în special, agriculturii, dar și un simbol al separării Egiptului de Sus și Egiptului de Jos, până la unificarea realizată de faraonul Menes. În cuprinsul culturii egiptene antice, fluviul era adesea asemănat cu o zeitate și completat întotdeauna de deșert, infinitul de foc și infinitul de apă, cele două coordonate istorice, religioase și culturale ale egiptenilor. Deșertul devenind un laitmotiv al prozei de maturitate a scriitorului Schmitt, personificat în Noaptea de foc (Humanitas Fiction, 2017), în Provocarea Ierusalimului. Faraonul este un alt simbol regăsit în roman. Pe durata istoriei Egiptului Antic, percepția asupra faraonului a fost într-o continuă schimbare. În timpul Regatului Nou (1550-1069 î.e.n.), regele a primit titulatura de faraon, cel căruia i se atribuia puterea de a controla apele, viața comunității. Astfel, prima reprezentare a lui Menes este săpând un canal.[1] Sfinxul și piramidele sunt elemente definitorii și astăzi pentru sfera orientală, pe care le regăsim detaliate și în roman. Sfinxul este personificat, un simbol al unei profunde reflecții – Sfinxul – calmul resimțit în fața misterului autentic. Sfinxul mă obișnuia cu enigma esențială, cea a existenței noastre. De ce eu? De ce noi? De ce această planetă? De ce este ceva mai degrabă decât nimic? Sfinxul răspundea: Fiindcă este! Și o dovedea. Fascinat, fascinant, locuia în beția imobilă de a fi acolo din plin, limpede afirmare a vieții. Piramida se constituie într-o ușă de ieșire din lumea pământeană către lumea de dincolo, reliefând și viziunea asupra vieții la egipteni, care considerau că moartea nu este decât un prag de trecere către o altă viață, motiv pentru care la moartea faraonului, în piramidă se aduceau bogății și erau mumificate și persoane de la curte pentru a-l sluji mai departe.

Locul desfășurării acțiunii, Memfis, nu este ales întâmplător, fiind situat geografic între Egiptul de Sus și Egiptul de Jos, fiind și capitală în timpul Regatului Vechi (2686-2160 î.e.n), ulterior, în timpul Regatului Nou, capitala fiind mutată la Teba. Cele două locuri rămânând puternice centre religioase și complexe de palate.[2]

La finalul romanului, după lungi peregrinări, Noam se reîntoarce în Memfis, acolo unde începuse totul, unde iubise și pierduse, unde se pierduse și regăsise:

Durerea îmi călăuzea pașii. M-am lăsat purtat de picioare, ca un somnambul, până la Memfis. Să fi fost o idee bună? Simțeam nevoia să ating ceva din acea viață care se evaporase, să merg pe străzile pe care le străbătusem alături de Meret, să mă întorc la fântâna unde Moise îmi punea întrebări în copilărie, sigur că voi regăsi puțin din ei și din trecuta mea fericire. Ca de fiecare dată, la capătul drumului o regăsește pe Noura, cea care l-a vegheat permanent, care l-a așteptat întru veșnicia lor.

Am stat zile și nopți să ne povestim anii care se scurseseră, nu ani pierduți, ci ani în care fusesem unul fără celălalt. Viața redevenea spumoasă, densă, colorată imediat ce eram împreună cu Noura. Ne-am iubit cu voluptate în tufișurile de lângă sanctuar, ne-am certat în joacă, am profitat în egală măsură de conversații, de îmbrățisări și de orele care se scurgeau încet și calm savurate umăr la umăr.

Povestea continuă, sfârșitul acestui drum se metamorfozează în începutul altuia, Noam și Noura își continuă călătoria în timp și spațiu, împreună sau despărțiți vor cutreiera alte și alte unghere, epoci, așa cum au făcut-o mereu, cu credința că la finalul aventurii se vor regăsi cu aceeași patimă.

Soare întunecat de Éric-Émmanuel Schmitt