Simfonia animalieră. Pe vremea când aşteptările se aşezau în straturi-straturi…

Un motto din Czesław Miłosz (în traducere din limba polonă de Passionaria Stoicescu și Constantin Geambașu, din antologia Podul de catifea, Editura Art, 2012) funcţionează ca o încântătoare punere în temă a cititorului, pregătit să asculte o simfonie a aşteptărilor aşezate în straturi:

„De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,

aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,

i-aş aşeza pe-un fotoliu seara la teatru

şi-ndesându-mi urechea spre botul lor umed

aş asculta ce spun despre lumina rampei,

despre sunetul muzicii, despre balet”.

O lume compusă din lucruri mici prinde contur în Simfonia animalieră, „cartea cu jucării” a Veronicăi D. Niculescu, de fapt, un poem. Universul făpturilor necuvântătoare se dovedeşte fragil la nivel fizic, dar mai cu seamă emoţional. Doinel şi Ciobi ocupă un spaţiu mic în exteriorul lor, însă infinit în cel lăuntric, acolo unde se topesc impresiile de tot felul, frânturi de gesturi neduse până la capăt şi voci întrerupte de înălţimea de la care „sonorizează”, adeseori, strident aşteptarea. Până să intri în sala de teatru, ca să vezi Călătoriile lui Gulliver, Ultima zi a tinereții sau Auto-Da-Fé, eşti nevoit să stai la rând, în rând cu lumea, să aştepţi. Pentru că sunt fiinţe aparte, capătă vizibilitate. Stârnesc curiozitatea, simpatia, antipatia, respingerea, cruzimea, iubirea. Nimic din ce e omenesc nu le rămâne străin celor doi, lui Ciobi şi lui Doinel. Nici singurătatea.

Făpturile mărunte nu au doar nume, au şi o voce care se aude, în anumite registre, distinct, mereu copilărească, minunată mereu, acoperind celelalte voci, poate şi pe cea principală, a naratoarei – vocea care, având imaginea de ansamblu a lumii-spectacol, creează tablouri sociale pitoreşti. Deşi pluteşte pe aripile (mai bine zis ţepii) fanteziei, limbajul rămâne autentic, familiar, adeseori poetic şi naiv. Situaţiile sunt plauzibile. Ai impresia că vezi, de lângă Doinel, reacţiile diverse (şi adverse) ale unei umanităţi stranii, devenite, prin felul de a se comporta, ea însăşi obiect de observaţie. Într-un mod interesant, perspectiva este inversată. Ca Gregor Samsa, ariciul Doinel înţelege ruşinat şi acceptă că oamenii suferă de o formă ciudată de curiozitate. Populaţia yahoo (spiritual nevertebrată) din romanul lui Swift a coborât de pe scenă şi stă cu gura căscată în hol, cercetând, mai mult decât e cazul, un arici care are bilet pentru lojă:

„̶ Un arici?

̶ Cine vine cu ariciul la teatru?

̶ Ce drăguţ!

̶ Unde, unde?

̶ Daţi-l, domnule, afară!

̶ Vreau să văd!

L-am simţit tresărind. L-am încurajat mângâindu-i lăbuţa cu un aer încrezător. Ţinându-mă de braţ, Doinel începuse să se facă mai mic. Îşi curbase uşurel spinarea, însă asta nu făcea decât să stârnească şi mai multe valuri în apropiere. Înţepase pe cineva din spate.

̶ Ah! Dar ce, Doamne, iartă-mă! Fiţi mai atent.

̶ Vă rog!

Speriat, Doinel căuta să se facă tot mai mic, cu muşchiul din burtă tot mai chircit, dar cu spinarea tot mai rotundă.

Cuconiţe înţepate oftau şi pufneau de jur-împrejurul nostru, necăjite că nu pot păstra distanţa.

̶ Vai, animalule!

̶ Ah, unghia!

̶ Of, ciorapii!

Copiii însă păreau entuziasmaţi.

̶ Mami, uite-un porc-spinos!

̶ Măi, băiete, de ce îl faci porc? Doamnă, vă rog, nici chiar aşa.

̶ E un arici, scumpete.

̶ Dar cum vă permiteţi să veniţi cu ariciul la teatru?

̶ Puşica, nu pune mamă mâna, dacă are pureci?

̶ Mami, vreau să văd şi eu ariciul, mami, eu nu văd ariciul!

Replicile necontenite ale distinsului public festivalier trebuie că se auzeau înmiit în urechioarele lui Doinel. Prietenul meu se rotunjise aproape de tot. În ruşinea şi spaima lui, în cinci-zece minute se ghemuise atât de tare, încât acum, uşor aplecată înspre el, păream că ţin de lăbuţă o castană uriaşă. O castană cu nas.

̶ Are?

̶ Poate că are bilet, fiţi civilizaţi, suntem un oraş european, ce vă ambalaţi aşa?

̶ Are?

̶ Bilet?

̶ Sau pureci.

̶ Purici.

̶ Nu vă-mpingeţi!

̶ A!

̶ Au!

̶ Dublu au!

̶ Măi, ce nesimţit!

̶ Mare nesimţit.

̶ Doinel, un ghem tremurând cu mâna întinsă. Iar dintre ace, ca o mărgică, un ochi. Întrebător, în sus, înspre mine.

̶ Stai, i-am şoptit, că intrăm imediat.

Şi îmi părea bine, atât de bine să ştiu că Doinel nu înţelegea toate acestea, cel puţin nu în felul nostru. Că, în felul lui tainic, înţelegea numai o jumătate, dar care jumătate eu nu aveam cum să ştiu, jumătatea cea mare sau jumătatea cea mică, jumătatea rotundă sau jumătatea pătrată, nu ştiam, şi ştiu că nici dac-aş fi ştiut n-aş fi ştiut, sau, în tot cazul, n-aş fi ştiut dacă ştiu bine, adică în felul lui, nu al nostru. Transpira, tremura. Îndura pentru mine.” (pp. 14-16)

În holul teatrului, ariciul stârneşte curiozitatea – aparţine altei specii şi are, cu toate acestea, un comportament umanizat, în sensul cel mai nobil al acestei noţiuni. Are gânduri şi face observaţii cărora le dă un contur poetic. Gândeşte în culori şi visează cuvinte care alcătuiesc, de fapt, simfonia la care face trimitere titlul:

„Îmi place să privesc înspre ziduri înalte, totdeauna zidurile înalte fac declaraţii simple, blânde, blânde de blândeţă. Culori, culori. Curg fraze culori gând în gând când stai aşa şi mi te tot uiţi cu ochii deschişi foarte strânşi.

Şi cele mai puternice raze de pe scenă mi se reflectau aici, reflectate dar vag.” (p. 27)

O carte cu şi despre arici este şi 25 de grame de fericire. Cum îţi poate schimba un pui de arici viaţa, scrisă de Massimo Vacchetta şi Antonella Tomaselli. Doinel e ca Nina, o reprezentare a frumuseţii plăpânde, care are partea ei de umbră şi de stranietate, zone obscure, dar fără accente groteşti sau terifiante. Nu pot să nu observ asemănarea cu Metamorfoza lui Kafka sau cu Minunea lui R.J. Palacio.

Simfonia animalieră este o carte care îţi place, la fel ca jumătatea ei, Hibernalia, pentru fiecare cuvânt, ca şi cum în spatele sintaxei simfonice s-ar ascunde un fir de iarbă sau chiar Doinel, ariciul. Iată cum se întoarce spre sine o lume de gânduri:

Amintirile sunt gustul de mătrăgună când vara s-a dus.

Dar timpul nu e o glumă. Timpul nu ţi-e niciodată o glumă. Chestia asta chiar doare.

Lucrurile banale ne sunt singurele noastre adevărate averi. Ele strălucesc atât de puternic, încât ne-au orbit, anume să nu le mai vedem.

Fiindcă poza cu noi fusese pusă pe Facebook, făcea înconjurul lumii cu viteza luminii, iar numărul celor care o plăceau creştea de la o clipă la alta, în noaptea de primăvară, într-un ritm ameţitor.

Degeaba merg pe-aceleaşi drumuri, nici umbra nu-mi mai e aceeaşi.

Simfonia animalieră de Veronica D. Niculescu