Orașul cu fete sărace e un fel de no man’s land, un oraș aflat la granița cu rușii, un teritoriu sortit pe vecie tranziției, între aici și acolo, un loc unde frigul face legea și oamenii se dedică păstrării căldurii sub orice formă ar fi ea. Luxul este definit prin raportare la niște condiții de viață mai mult decât decente: a avea curent electric, a avea ce pune pe foc (o căruță de stuf la două săptămâni e ideal), a face baie o dată pe săptămână, a lucra la fabrica de conserve de pește (șprot în sos somat). Lipsește orice raportare la căldura umană, deși mai toți par că suferă fix din cauza lipsei cronice a acesteia. Nimeni nu o caută, nimeni nu posedă vreo urmă de căldură umană – nici urmă de compasiune, în schimb există resemnare, multă și acaparatoare, paralizantă. Nicio speranță mai deșartă decât să crezi că vei avea parte de căldură în suflet! În Orașul cu fete sărace nu e posibil așa ceva, n-ai cum să găsești compasiune sau vreo urmă de regret la Marinică, la subofițerul subjugat patimilor carnale sau la Mamocica. Dacă Mamocica promite să o răzbune pe Mura e pentru că subofițerul i-a ucis și ultima speranță de mai bine, violarea Murei a pecetluit definit soarta unei întregi comunități de… fete sărace.
Fete născute fără noroc, care vin, rând pe rând, și-și spun poveștile în fața spectatorilor, fiecare după cum poate: Dăruța știe să cânte și să încânte, Olea (fata plăpumarului), Saveta, Mura (Frosa pe numele ei adevărat), Marusia și toate celalalte, s-au născut într-un loc al pierzaniei. Frumoase foc, pasionale și pasionante, singurul lor dar este capacitatea de a supraviețui în orice condiții. Succesiunea anotimpurilor nu există decât în măsura în care frigul lasă loc căldurii soarelui, iar ninsoarea și crivățul se dau la o parte din calea ninsorii de flori. Un univers feminin (re)construit în detaliu, de la lenjeria intimă albă, care trimite cu gândul la curățenia menținută cu greu, cochetăria ascunsă bine printre șiragurile de perle (genial tabloul cu Marusia încărcată de perle, ținând în brațe sacoșa galbenă din care iese o coadă de pește „gătită“ cu perle – deloc întâmplător, o să vă vină în minte un tablou celebru), rochii care subliniază subțirimea corpurilor, paltoane care încă mai păstrează urmele eleganței, cearșafuri albe și fețe de pernă schimbate destul de des. Gândită în detaliu scena din ultima parte a spectacolului, când femeile își ascund capurile în paltoane și fac un dans al batistelor care aduce aminte de o un dans tradițional românesc, dar și de eternul „adio“ spus atunci când nu mai există nicio speranță, n-are cum să nu te trimită cu gândul la scenele filmate pe peroanele supraaglomerate, în care soldații plecau la război, iar iubitele rămâneau acasă, neconsolate. Dar, la fel de bine, scena în sine te trimite cu gândul la deportările de evrei, dar și la cele din timpul comunismului, când populații întregi erau forțate să plece în pribegie doar pentru că nu credeau în Tătucul. Speranțele devin deșarte, piedici în calea supraviețuirii, de aceea rămâne în viață cine-și acceptă mai repede soarta. Nu întâmplător, în Orașul cu fete sărace nu moare nimeni, niciuna dintre fete; ele rămân acolo, în ciuda crivățului și gerului cumplit, se bucură de fiecare rază de soare. Moare doar bărbatul care n-a știut să-și domine instinctele atavice și pleacă tot ei, bărbații. Așa se explică de ce orașul cu fete sărace n-a dispărut de pe hartă.
Un lung șir de monologuri, îmbrăcate în sunet, culoare și jocuri de lumini și umbre, universul spectacular specific Orașului cu fete sărace își face loc în memoria afectivă, pentru a stârni reflecții, comparații și, de ce nu, reacții de revoltă. Scene întregi gândite static, imobilitatea devine apanajul unei acțiuni trecute, despre care doar se pomenește; recrearea unor cadre care par scoase din suitele de fotografii ale lui Costică Acsinte sau din galeriile marilor muzee de artă (masa de pe care atârnă neglijent o față de masă albă, pe ea sunt căni și vase de apă, câteva lămâi și o vază de flori, iar din spatele mesei răsare un copac – vă aduce aminte de un tablou celebru, nu-i așa?) ține de economia spectacolului, dar și de simbioza dintre regizor și scenograf. Radu Afrim și Cosmin Florea nu sunt nici la primul spectacol, dar nici la ultimul (nu mă îndoiesc de asta) realizat în tandem. Așa se explică adaptarea la un spațiu scenic deloc generos, dar tocmai de aceea ofertant. O scenă segmentată în trei părți distincte – trei centri de acțiune – barul, casa de toleranță și casa lui Marinică. Pe adâncime, se preferă o altă împărțire – în prim-plan atelierul de croitorie sau scaunul pentru povestit; în plan secund, în spatele ușilor, locul pierzaniei definitive, lumea-cea-mare sau, dimpotrivă, locul salvării, al curățirii (de păcate lumești), raiul sufletelor pierdute. Sunt scene în care acțiunea se petrece simultan în cel puțin trei locuri de pe scenă, dar cu toate acestea spectatorul nu este agresat, nu se simte hărțuit, ci, din contra, are în fața ochilor un univers întreg care se reface din bucăți ad-hoc. Se petrece astfel o înțelegere și o acceptate, deopotrivă – fetele sărace nu (mai) sunt judecate, iar relația cauză—efect este pusă într-un context mai larg. Nu întâmplător sunt păstrate și strecurate subtile toate referințele la marea istorie, la ce se întâmplă în afara orașului cu fete sărace. În fond, salvarea fetelor sărace vine direct din această înțelegere, care, pe fond, n-are nimic în comun cu resemnarea sau cu compasiunea.
Fiindcă în Orașul cu fete sărace tragedia dictează mersul lucrurilor, o tragedie copleșitoare, care blochează orice reflecție, era nevoie de un contrapunct. Iar Radu Afrim a găsit cea mai bună expresie a suferinței – muzica. Universul sonor al suferinței este unic, cu ritmuri dictate de soartă. Puse cap la cap și ascultate independent, melodiile care fac din orașul cu fete sărace un loc viu, plin de viață, dau notă cu adevărat de tragediile fiecărui personaj în parte. Sonoritatea îmbracă suferința în mod diferit, în funcție de personaj și de anotimp, se descompune în mici momente de lamentații profunde, atent combinate cu momentele de exaltare, zvâcnirile de viață care-i ajută pe oameni să meargă mai departe. Radu Afrim și Diana Roman invită spectatorii să exploreze universul uman și din această perspectivă, a sonorităților specifice: cântece vechi, tradiționale, care fac trimitere la arhaic, îmbrăcate în sonorități moderne, astfel încât vocea devine expresia inadaptării: fetele sunt prinse în capcana neputințelor dictate de istorie. Nu pot pleca nicăieri, dar nici nu se pot răzvrăti.
Pentru că n-am reușit să văd spectacolul din sală, m-am bucurat să-l văd online. Chiar dacă filmarea a fost excelentă, profesionistă și realizată de o echipă care a înțeles logica montării regizorale, tot am suferit că nu eram în sală; au fost câteva momente în care am regretat că n-am avut în fața ochilor toată scena, ci doar prim-planuri (binevenite, să ne înțelegem!), după cum au fost câteva momente în care am suferit din cauza dorinței de a menține atenția exclusiv pe fața personajului. Cu o distribuție bine aleasă, cu actrițe excelent puse în valoare, care dau măsura talentului, dar și al profesionalismului și pasiunii, Orașul cu fete sărace intră în memoria spectatorilor ca fiind unul de referință, atât pentru Radu Afrim, cât și pentru teatrul ieșean.
Orașul cu fete sărace – Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ Iași
Scenariu după Radu Tudoran
Regie, scenariu și univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Cosmin Florea
Aranjament vocal, pregătire muzicală, pian: Diana Roman
Asistent de regie: Alexandra Vieru
Distribuția: Ada Lupu, Pușa Darie, Cosmin Maxim, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu, Diana Roman, Diana Vieru, Mălina Lazăr, Ioana Buta, Iuliana Budeanu, Mara Lucaci, Diana Amitroaie, Ioana Aciobăniței, Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu, Florentin Hrițcu, Costică Baciu
Foto: Iulian Ursachi
