Dacă este duminică, este… Poezie (V)

Pe zăpezile scării Penrose d’antan

Poate „știrile” despre cea mai nouă carte a lui Ioan Mateiciuc ar trebui să înceapă cu „declarația” finală a volumului:

„sunt un om simplu// trăiesc o viață obișnuită/ fără prea multe extravaganțe// cumpăr pâine la 3 lei mănânc cartofi beau apă de la robinet// mă îngrozesc oamenii care supralicitează hrana// care scuipă pe jos care beau și își bat copiii/ în camere inundate de ironie// mă tulbură cei care strigă că înțeleg bach// cei care-l invocă pe dumnezeu în rezolvări sociologice// știu să citesc și încerc să profit de cuvinte// îmi plac scrisorile și îmi place cola// sunt un om treaz// veghez asupra mea ca un salvamar deghizat” (p.59)

Dar poezia nu este deloc simplă, nici cea a lui Ioan Mateiciuc (chiar dacă omul ar fi, într-adevăr, simplu), „textul de mai sus”, fără titlu (practic întreaga carte este un singur poem), este o artă poetică în răspăr (care, în spiritul cărții ca o nuntă-scară, se potrivește sau nu ansamblului), o veghe (nu neapărat în vreun lan oarecare: când se va învinge „numele indiferenței”, poetul poate fi salingerian: totuși, nu degeaba cartea este dedicată fiilor Filip-Dima și Teodor-Mina!), cuvintele, de fapt, sunt cele care pot profita de trubadur, ele, quasi-dadaist, îl bucățesc pe poet, îl amestecă, îl scot apoi și îl potrivesc/ refac în pagini de o muzicalitate aparte (numai chitara să fie de „vină”?):

„câteodată/ ne conectăm/ la o infinitate de rețele fără firewall// oglinda în care îmi refac chipul/ repetitivrepetitiv ca o jucărie cu cheie// e dincolo de viața în care încercam/ să cânt/ jazz mimând fericirea” (p.23)

Întoarcerea la inocență, cât mai este posibilă, este o joacă serioasă de hârtie și foarfece:

„nuduri de hârtie așezate pe nuduri de carne/ hrănesc nuduri de copii care atunci/ când plâng nu plâng nasc mame/ cu obrajii rumeni și palmele crăpate/ care taie nuduri lemnoase pentru a face/ frig lumii” (p.31)

Întreaga construcție a cărții, inclusiv contribuția grafică a lui Ioniță Benea, este un joc de neo-avangardă, un omagiu indirect adus suprarealismului (etern… îndatorat previziunii (dar și) relativității), „construcția” fiind îndatorată frumos unei fluidități aparte, de ploaie-n clepsidră care se întoarce singură („pledoarie a răsturnării în sine”) pentru a inventa un nou timp-lume (și al unei iubiri; cu atenționare de… postumanism, vezi p.26!), dar nu înseamnă, așadar, că luciditatea poetului (deși este invocată și lipsa lucidității sau aparența lipsei ei, p.28) nu este conștientă că sunt deja timpuri noi, gata să ucidă pentru o secundă în plus! Sau că a uitat că s-a scris, de pildă, „Ființă și Timp”!

Existență desfăcând carnea-cuvântului pentru un pumn de esență, pardon, esențe, poetul încearcă (și reușește) să nu facă spectacol (frivol) din Poezia sa, tocmai pentru a învinge „opacitatea interioară” la care se referea un Gabriel Marcel, încercând Profeția:

„dansul nu va fi îndeajuns poate nici frica/ pendulând tăcerile biții/ sângele cântărilor psaltice/ șerpuind ziduri ce plutesc pe dedesubturi/ în locuri aglomerate/ încercând să pozeze portretul unui dumnezeu/ într-un scaun electric” (p15)

Profeția și despre trecut, un trecut al vremurilor de aur, deloc brucanian:

„îmi amintesc cum oamenii creșteau frumos/ fiecare pe oasele proprii./ puțini înțelegeau/ gravitația” (p.16) Dar există oameni și oameni, ba chiar și ființări care te pot induce în eroare: „astăzi/ ne vom costuma în oameni și/ vom ieși în stradă/ cine știe. poate/ nu ne va recunoaște nimeni” (p.19)

Această rescriere a unui manual de estetică (și prin convertire în mp4 a muzicii lui Ceaikovski, cf, p21), poate cu influențe cinematografice, la p.42 este amintit un regizor sârb, dar, pop, ne gândim și la „Inception”, dar și la Tarantino ori Oliver Stone (cel din „Născuți asasini – boldarea este a noastră: „tu așezată pe un scaun electric/ inhalând praful rămas// amândoi/ cu buzele bine conturate// privind fotografiile vechi în care ascultăm pulsul morții// gândesc/ că vom apuca să dăm forward vieții îmbrățișați” – p.27; sau, la p.37: „pașii de dans se țin prinși de podea/ pe coridoarele sanatoriilor/ țigări stinse de tâmpla marlei”), este și ieșire din sine („cu toate/ am scos nisip corăbii am scos o pisică albă care mă torcea/ am scos un flacon de diazepam/ patru sfinți fumați am dat afară chiriașul din mine/ am scos o armată de alcoolici am făcut transfuzie/ am aruncat câteva sute de scrumiere/ am dat drumul animalelor în ploaie/ am alungat copiii de pe strada mea/ am implorat singurătate/ am dat foc fotografiilor piratate/ în care oamenii nu cred în marla/ am ales îmbrățișările unui comportament/ care putea fi al traumei// seară de seară// să-mi cânte lupi din flaute ode” -56), aducându-ne aminte că Poezia este soră destul de bună cu Metafizica (dacă tot am amintit de Gabriel Marcel, care spune, printre altele, evident, în „A fi și a avea”: „Încarnarea – datul central al metafizicii. Încarnarea, situația unei ființe care își apare sieși ca legată de un corp. Dat netransparent lui însuși: opoziția cu cogito-ul. Despre acest corp nu pot să spun nici că este eu, nici că nu este eu, nici că el este pentru mine (obiect). Dintr-o dată, opoziția dintre subiect și obiect se vede depășită.” Sau: „Problema nemuririi sufletului, pivot al metafizicii.”, pp.24-25, op.cit.), „problema” lui Dumnezeu apărând sau putând fi adaptată mereu (și la Ioan Mateiciuc):

„ploile ne tot sapă în pământ/ din burțile de cârpă/ se mai strecoară târându-se mereu/ peste foița de protecție/ a noilor procesoare cardiace/ lăsând o pojghiță luminoasă/ dumnezeu.exe” (p.51)

Acel „tu”, foarte important și în receptarea, hermeneutica, așteptarea divinității, este Marla…

„dacă în loc de inimă/ ar crește marla/ sigur prin ceruri un bătrânel s-ar plimba/ trăgând un cărucior/ cu sticle goale” (p.52)

„fiecare mireasă coboară raiul în mâini/ duminică atunci când dumnezeu e plecat/ miresele se urcă pe cruce/ și-l așteaptă// marla/ în corăbii trecute deasupra se roagă/ dacă tu ești cu-adevărat mireasă/ te coboară” (p.54 – delicat ecou al Luceafărului!)

De la unele dintre aceste premise (și alte versuri), putem considera „Anchilopoetica” o carte a unei nunți quasi-ideale, o nuntire (nunta ca lume… imposibilă, unde mireasă poate fi și… logica (superioară) „care se plimbă desculță printr-un poligon de tragere”, p.15, logica șoptindu-ne și ea adevărul de la primele rânduri: „inițierea. marla. afluviile de idei. spațiile toate/ ne aduc aminte că există un contract/ între respirație și lume/ care/ se poate rezilia oricând/ aplecând toată creația la picioarele carnagiului/ nu va dura/ mai mult de o cădere.” (p.10) Mai este un vers, „(prezentul e numai cadavrul)”, tăiat cu o linie de la un capăt la altul, mai existând astfel de versuri, ca un fel de îndrumare pe șantierul construcției, (ne)hotărării inevitabile, în raportul opacitate-transparență fiind greu de văzut vreo preferință:

„răsturnări caramboluri și kakiuri/ transparenței mele parcă nici trupul/ nu-i ajunge/ când/ deasupra tavanului de plexiglas/ invoc tăcerea convulsivă/ a nebuniei totale/// atent la frecvențe/ dumnezeul/ mireselor creează/ mașinăria ce țese carnea./ bobinează în vene/ exerciții de echilibru/ pentru tatuaje cu marla” (p.36)

Sunt borne pe parcurs care te pot zăpăci ( „e clar că vom sta de partea răului”, p.38), dar aceasta se poate întâmpla cuiva care poate confunda, estetic, teoretic, naratorul cu… poetul ș.a.m.d., în funcție de soundtrack, te poți identifica cu un dans al unei instalații post-umane (moment cheie la Nunta mai sus amintită, unde invitații -și cititori – sunt așteptați pe o scară Penrose!), invocând certitudini mistice:

„balet mecanic pe străzile aglomerate/ memoria colectivă rescrie fiorul viciilor/ durerea iese din trup/ crește în jurul meu mă ține ca într-o sferă de latex/ pe care se mulează simboluri de femei/ imaginea lor refractară/// cerurile pe care pictam cu degetul robotic/ căutând alcool etilic strecurat prin trupul lui/ într-un scenariu plagiat după evanghelie/// așază-te deasupra celorlalți și uită să respiri/ îmi zic/ învăț să cobor apoi să urc doar ca să pot coborî iar/ (neregulat ca pe o scară penrose) // la subsolul unui pavilion/ mă voi abandona printre graffiti// apoi stâlcind numele indiferenței/ voi veghea suspinând// armate de copii/ în fruntea cărora va sta marla cărând crucea// se vor împiedica de bucăți de pâine// vor pluti nestingheriți empatizând cu suferința// lângă caruselul unui regizor sârb/ ne vom da mâna/ cântând imnul utopiei” (pp.41-42)

Un fragment care, desigur, te poate conduce către, de pildă, „Ascending and Descending” a artistului plastic olandez Maurits Cornelis Escher (1898 – 1972), „Tribar”-ul Andrei Rotaru sau, dacă tot este vorba de Hiperboreea spațiului spiritual românesc (Ioan Mateiciuc este legat sufletește de orașul Siret, de Rădăuți, de Suceava), de cărțile de poezie ale lui Alexandru Ovidiu Vintilă…

Chiar surzi, surziți fiind de marea trăncăneală contemporană, nu se poate să nu auzim, conduși de poet, „sunetul travaliu și mașini claxonând și slujbe// rar câte un avion trecând spre cernăuți/ elicoptere transportând muribunzi// țipete care traduc în mine panorame poeme epistole despre marla/ care nu a ezitat a îmbătrânit ca un câine ținut/ pe raftul cu porțelanuri// carnea moartă crește pe oase ca o ciupercă în gura unui bebeluș// de multe ori gândesc că poate o cicatrice/ sau un element chimic neobservat/ mă poate agăța la loc de trup// septembrie nu e septembrie și bruma pare nesfârșită replicile incolore// chiar dacă știu că sunt doar șapte note/ aud tot timpul mai multe #maimute// îmi sângerează urechile iar sub toracele meu crește marla/ care salivează înecându-mă fără scăpare în obsesii convulsive// odată eram la wodzislaw călcând pe urme de obuze să nu risc nimic/ căci anii mei se numărau în cartilagii osificate anchilopoietice/// dimineața slavă în care florile se deschid cu pastile efervescente// copacii mirosind a rugină ca ferestrele din trupul marlei// un puști dezbrăcat își rupe pielea sistematic/ dezacordat în gamă minoră/ în camera aceea mirosul de lapte de farduri oxidate/ se rotește un carusel cu cântece obscene lăutărești (…)/// copacul are rădăcinile în camera măcelarului/ tatuat cu numele celor care se joacă de-a contorsioniștii în zăpadă/ așteptând cu privirile parolate validare/// e cea mai frumoasă femeie de plastic cu ciclu care naște/ la umbra ei ținându-mă de mână/ un corp. un multpreacorp în lesă” (pp.45-46)

Bref, „un life-hack” deloc ratat (apropo de un fragment de la pagina 43: „când toate diminețile sfârșesc în deja-vu-uri/ interminabile/ realizez că există vocile divergente ale marlei/ care indică fiecare fibră scurtcircuitată/ (ventilații non-invazive șocuri anafilactice) / pe o masă de oțel chirurgical/ vibrează bucăți de universuri/ și atunci încep să prefer armoniile/ corpului biblic în mișcări stradale/ ca într-un life-hack ratat”), o carte de referință pentru un nou început (de lume literară), la al cărui travaliu suntem martori, cu Mihai Iovănel director de… șantier (sic!), pardon, maternitate, unde d’antan-ul vine dintr-un fel de viitor…

Așadar, „spunând” acestea, putem începe o scrisoare poetului căruia îi plac scrisorile:

Dragă prietene,

Am trecut ca Alice într-o altă lume magică, tot cobor-urc pe scara acestui alt Ioan (Scărarul); acolo, undeva, Marla aceea m-a născut pentru a câta oară ca să mă îndrăgostesc de ea de parcă n-ar putea fi mama mea Alice

și Dumnezeu ar începe, aud, în sfârșit, vocea unui înger, dicționarul iubirilor imposibile

și eu vreau să cred

să fiu „un om simplu”

precum antonius block/ să mă întorc după zece ani dintr-o cruciadă într-un paradis în care borges stă lângă sfântul petru la nicio intrare

să joc șah cu moartea veghind asupra ei „ca un salvamar deghizat”

Anchilopoetica de Ioan Mateiciuc