A fost doar ciumă, dar vom spune că a fost „Influenza“

Motto: „Când studiam la Sorbona, învăţământul era sub orice critică! Închipuieşte-ţi dumneata, responsabilii sindicali nu verificau prezenţa studenţilor!”

Ludmila Uliţkaia, A fost doar ciumă

Cartea Ludmilei Uliţkaia începe ca în Anna Karenina, cu discuţia din compartimentul unui tren. Fără eleganţa personajelor tolstoiene, pur şi simplu aruncaţi de momentul politic într-o etuvă care amestecă clasele sociale, oamenii mănâncă salam (feliat cu grijă şi pus între feliile de pâine!) şi beau ceai, servindu-se din pahare şi farfurii de unică folosinţă – un medic de la Institutul de Cercetare a Ciumei, un biolog, o doamnă trecută de prima tinereţe, dar disponibilă, o bătrână şi un tânăr care poartă de grijă unor gâşte. Este teribil de frig. Patru persoane în acelaşi compartiment. Curând, toţi vor fi consideraţi „contacţi”. Imediat după ce ajunge la hotel, medicului i se face rău şi este diagnosticat, fără dubiu, cu ciumă pulmonară, o formă extrem de contagioasă, cu mortalitate de 100%.

Primul care se îmbolnăveşte este un medic. Va fi şi mortul nr.1. Medicul care-l îngrijeşte moare şi el. Perfect conştient de evoluţia galopantă a bolii, al doilea medic îi scrie lui Stalin, rugându-l să-i elibereze din deteţie un frate, victimă a sistemului judiciar. Evenimentele au loc în plină epocă stalinistă.

Citită în momente de normalitate, cartea pare o distopie. Asemănările cu Decameronul lui Boccaccio ţin doar de atmosfera de tensiune creată de instituirea interdicţiilor specifice carantinei. De Ciuma lui Camus, Ludmila Uliţkaia se apropie prin prezentarea reacţiilor la presiunea psihologică. Cine a citit Mihail Bulgakov şi, din literatura noastră, Ion D. Sîrbu va recunoaşte maşinile negre şi toate celelalte semne ale totalitarismului – delaţiuni de tot felul, supravegherea strictă, erorile judiciare, duşmanii de clasă, mecanismele dezinformării etc.

Doar că realitatea întrece, cum se spune frecvent, ficţiunea. La baza acestui scenariu scris în 1988, stă un demers de documentare, atât cât se putea realiza în anii când arhivele erau închise. Evenimentele prezentate în carte s-au petrecut în realitate. În 1939, la Moskova apar trei cazuri de ciumă pulmonară. NKVD-ul coordonat de Beria, omul de încredere al lui Stalin, s-a ocupat extrem de eficient de identificarea persoanelor care veniseră în contact cu bolnavii şi, în scurt timp, epidemia a dispărut. Suspecţii au fost ridicaţi imediat de la domiciliu sau din locurile unde se găseau, şi, fără prea multe explicaţii, internaţi într-un spital pus sub pază militară. În absenţa unor informări oficiale, s-a crezut că este vorba despre arestări, adică, pentru unii, despre prinderea unui moment oportun pentru a te dezice de persoana devenită duşman al puterii:

„intelectualii n-au urmat partidul până la capăt. Au înţeles rău lucrurile. Rădăcinile astea groaznice ale răului, care au avut vreme să crească, trebuie smulse şi arse cu fierul roşu. Altfel, revoluţia piere!” (p. 17).

Discuţia are loc în bucătărie, în vreme ce soţia citeşte ziarele şi comentează situaţia politică, iar soţul o aprobă fără entuziasm, zgâriind cu furculiţa în tigaie. Ulterior, când Jurkin este ridicat fără explicaţii, suspect fiind de ciumă, Ida Grigorievna crede că soţul ei este arestat şi scrie, deşi nu-i cere nimeni, un denunţ. Îşi denunţă soţul, descendent al unei familii de chiaburi.

Interesantă este şi problema distribuţiei autorităţii în asemenea situaţii de urgenţă. Să fii paznic devine un privilegiu, faci parte dintr-un mecanism care acţionează implacabil. Stai în spatele unei uşi, nu permiţi nimănui accesul, conform ordinelor venite pe cale ierarhică, şi asta te transformă într-un mic tiran („tiranii mărunţi” era sintagma preferată de Petru Creţia în Eseuri morale):

„̶ Ce se întâmplă aici? zbiară la indivizii care păzesc uşa.

̶ Dispoziţie specială, răspunde moale unul dintre paznici.

̶ Ce mai e şi dispoziţia asta specială?! explodează Sikorski.

̶ Sunaţi la direcţie, zice unul.

̶ Plecaţi de la uşă! Unde-s cheile? întreabă poruncitor Sikorski.

̶ Nu ne supunem ordinelor dumneavoastră! zice paznicul.

̶ Aici eu comand! Eu! începe să urle Sikorski. Faceţi bine şi părăsiţi uşa!

Gărzile bat pasul pe loc, apoi se îndepărtează de uşă. Uşa se clatină şi se prăbuşeşte în direcţia lui Sikorski. Acesta o prinde.

̶ Ilia Mihailovici! Dragul meu! Te rog să mă ierţi! N-am ştiut de porcăria asta! E revoltător! Pofteşte, te rog!

Sikorski propteşte uşa, îl ia pe Goldin de braţ şi-l conduce la cabinetul său.

̶ În astea trei zile, Ilia Mihailovici, oamenii s-au arătat a fi extrem de diferiţi. Da, extrem de diferiţi…, dar personalul e-n regulă…” (p. 96)

Goldin, şeful Institutului Medico-Legal din Moskova, fusese reţinut, spre a fi pus abuziv în carantină, după efectuarea autopsiei persoanelor confirmate ca având ca motiv al decesului ciuma pulmonară. Sikorski este responsabilul cu supravegherea măsurilor de carantină din spitalul Ekaterinski. Supraveghetorii sunt peste tot, dar ascultă, evident, de ordine venite de la autorităţi diferite. Goldin este eliberat cu preţul dărâmării, la propriu, a unei uşi. Şansa lui Goldin este aceea de a fi singurul specialist pe care se bazează puterea. Mai sunt şi alte autopsii de făcut.

Interviul ataşat la finalul cărţii funcţionează clarificator, ca un element de paratext.

„Scenariul dumneavoastră e bazat pe fapte reale?

Despre această istorie puţin cunoscută în URSS am aflat de la cunoştinţa mea, Nataşa Rapaport. Tatăl ei, anatomopatolog, a fost direct implicat în povestea asta întâmplată la Moskova în 1939: el a fost acela care a făcut autopsia morţilor de ciumă. Au fost de fapt trei persoane cu totul. Un cercetător infectat în timpul experienţelor efectuate în laboratorul care pregătea vaccinul împotriva ciumei a plecat la o conferinţă. Boala i s-a declanşat chiar în prima seară a sejurului, dar până atunci participase la conferinţă şi avusese contact cu o mulţime de oameni. Ei puteau la rândul lor să se infecteze şi să răspândească ciuma. Găsirea contacţilor a fost lăsată în seama NKVD. Întreaga operaţiune a fost condusă de Beria. La vremea aceea, oamenii erau obişnuiţi – dacă te poţi obişnui cu aşa ceva – să fie sunaţi noaptea la uşă, să le dispară vecinii, cunoscuţii, să aibă parte de procese-fulger conduse de aşa-numita „troica” (1). În atmosfera aia, „carantina” pentru care erau reţinuţi li se părea un dar picat din cer – ei aveau în minte numai arestarea, moartea prin împuşcare sau trimiterea în GULAG.

Celelalte personaje au fost „scornite” de mine – ştiam doar de existenţa omului de ştiinţă care, convenţional vorbind, „a spart eprubeta cu virusul” şi s-a îmbolnăvit de ciumă, despre doctorul care s-a izolat împreună cu primul bolnav şi despre frizerul infectat din întâmplare care a murit de ciumă.” (pp.110-111)

Când eşti în mijlocul evenimentelor, chiar ferit, într-un ochi al furtunii, nu-ţi dai seama bine ce se petrece, nu ai distanţa necesară pentru a realiza imaginea de ansamblu, iar realitatea vine spre tine în bucăţi, pe care, din pricina ritmului alert al vieţii, nu le poţi asambla în timp real. Cartea Ludmilei Uliţkaia îţi dă posibilitatea să faci paşii aceia în spate, necesari pentru a înţelege, măcar parţial, un fenomen care transcende cu mult limitele zonei de propagare, devenind pandemic. Ai ocazia să priveşti şi să analizezi parcursul evenimentelor dintr-o perspectivă obiectivată, ca un istoric sau ca un anatomopatolog. Tablourile sociale par o partitură scrisă într-o singură cheie majoră – urgenţa, imperativ amplificat de un context politic oricum dificil.

E greu să nu justifici într-un fel măsurile de izolare forţată. Adevărul nu poate fi spus fără consecinţe, fiind prea grav. Hepatita infecţioasă nu merge, tifosul este inacceptabil, dar Influenza sună perfect, este o boală periculoasă, hotărăsc autorităţile medicale, dar cu mortalitate mică, „unde mai pui că e un cuvânt drăguţ şi nu prea cunoscut.” Asta se va spune (semi)oficial: Influenza, a fost doar Influenza.

(1) Troica – o comisie condusă de NKVD în perioada sovietică, având ca sarcină pedepsirea rapidă a elementelor considerate antisovietice. (N. tr.)

A fost doar ciumă de Ludmila Uliţkaia