A vorbi astăzi despre Dumnezeu și spiritualitate poate fi la modă. Mulți oameni își pun întrebări referitoare la „acea putere de sus”, pe care unii, din exces de precauție, nici nu o numesc în vreun fel. Mulți oameni își simt sufletul rătăcit, simt că au nevoie de o formă de spiritualitate în care să se regăsească, dar de cele mai multe ori naufragiază în tehnici spirituale obscure pe care nu le pot înțelege și, cu atât mai puțin, le pot împropria. Vorbesc aici despre yoga, reiki, kundalini și altele asemenea, venite pe filiera religiei hinduse, panteiste, unde totul este doar dizolvare și integrare în absolut, dar unde nu există ideea de persoană. Iar persoanei nu îi este proprie realizarea de sine prin depersonalizare. Însă, a vorbi despre Hristos și creștinism, despre Biserică și sfinți, a devenit o adevărată declarație de război. Oamenii par să se teamă tot mai mult de Hristos. Li s-a spus că Hristos pune reguli, iar ei nu mai vor reguli. Li s-a spus că Biserica are dogme care îngrădesc. Iar ei nu mai vor garduri. Nu li s-a spus însă că Hristos este viața lumii și nici că Biserica nu are doar dogme, ci și Taine, ce nu îngrădesc, ci dau adevărata Libertate. Poate dacă l-ar fi cunoscut în timpul vieții sale pe Bătrânul Porfirie, astăzi declarat sfânt, ar fi înțeles. Dar nu este nici astăzi târziu. Pentru că o parte din învățăturile Sfântului Porfirie au fost traduse și în limba română. În cele ce urmează, voi vorbi despre cartea Hristos este plinătatea vieții, apărută în anul 2016 la editura Meteor Publishing, traducerea aparținând Mihaelei – Adina Eros.
Aș începe cu o scurtă trecere în revista sufletului, a vieții acestui om bineplăcut lui Dumnezeu. Sfântul Porfirie s-a născut pe 7 februarie 1906 în satul Aghios Ioannis de pe insula Evvia, primind numele de Evanghelos. A fost al patrulea din cei cinci copii ai familiei. Părinții săi, Leonidas și Eleni, erau săraci, așa că tatăl a fost nevoit să emigreze pe continentul american pentru a-și putea întreține familia. De altfel, inclusiv el a început să muncească de timpuriu, fiind nevoit să renunțe la școală după clasa întâi. Inițial merge cu animalele familiei la păscut. Apoi se angazeajă ca ajutor într-o prăvălie din orașul Halkida. În timpul petrecut cu animalele la păscut, a citit viața Sfântului Ioan Colibașul și s-a simțit atras de viața călugărească. Astfel că, la vârsta de doisprezece ani fuge în Sfântul Munte, și se stabilește la schitul din Kavsokalivia, unde a intrat în ascultare la doi bătrâni foarte austeri, cărora le-a slujit cu dragoste și devotament. La vârsta de paisprezece ani a devenit călugăr, primind numele de Nichita. Doi ani mai târziu a primit schima monahală. S-a remarcat prin asceza sa aspră, însoțită însă, nu de tristețe ci de iubire dumnezeiască. Se ruga mult și își dedica mult timp citirii din cărțile sfinte, fără însă a neglija și ascultarea, el fiind cel ce făcea întotdeauna, cu bucurie, munca cea mai grea. Datorită curăției inimii sale, s-a învrednicit de darul clar-vederii. La nouăsprezece ani, Nichita s-a îmbolnăvit grav și a trebuit să părăsească Sfântul Munte. Întors la Evvia, a intrat în Mănăstirea Sfântul Haralambie de la Levka. Aici, un an mai târziu a fost hirotonit preot, cu numele de Porfirie, iar după alți doi ani a devenit duhovnic și a primit titlul de arhimandrit. În anul 1940, cu puțin înaintea intrării Greciei în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost trimis să slujească ca preot la Spitalul Policlinic din centrul Atenei. Aici a rămas vreme de 33 de ani, timp în care s-a dedicat cu devotament îngrijirii sufletești și trupești a celor aflați în suferință. Se îngrijea cu aceeași dragoste și de credincioși și de necredincioși, și de creștini și de cei de alte religii. Simțea că, prin rugăciune, toți devin una. În anul 1979 se mută la Milesi, dorind să construiască acolo o mănăstire. Nu a reușit însă să finalizeze lucrările. Cu toate acestea, el primea vizita sutelor de credincioși cărora le răspundea întotdeauna cu îndrumări, mângâieri și rugăciuni. Cu puțin timp înainte de trecerea sa la Domnul, se întoarce la Kavsokalivia. Se mută la Domnul în data de 2 decembrie 1991. Pe data de 27 noiembrie 2013, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice l-a proclamat în mod oficial sfânt, având data de pomenire pe 2 decembrie, ziua nașterii sale la viața cea veșnică întru Domnul.
În continuare, vă voi atrage atenția asupra câtorva dintre învățăturile Sfântuilui Porfirie. După cum reiese și din titlul cărții, învățătura Sfântului Porfirie este centrată în jurul persoanei Mântuitorului Hristos. Pentru acesta, Hristos este, într-adevăr, plinirea vieții. Prin El toate aspectele vieții se desăvârșesc. Nimic nu rămâne incomplet în viața omului, dacă îl are pe Hristos în inima sa. Ceea ce atrage atenția la discursul duhovnicesc al Sfântului Porfirie este faptul că, fără a denatura câtuși de puțin dogma hristologică, ilustrează creștinului, un Hristos întotdeauna plin de iubire pentru oameni. Cum, de fapt, și este.
În cuvintele sfântului, Hristos nu apare niciodată ca un judecător nemilos, căruia trebuie să îi slujești și să i te supui din frica de pedeapsă, ci întotdeauna ca un prieten bun, ca un frate mai mare, gata oricând să te ajute să te ridici din greșeala în care te afli. În acest sens, voi reda un fragment din înțelepciunea sfântului:
„Pe Hristos ar trebui să-l privim ca pe prietenul nostru. El este prietenul nostru. Singur mărturisește aceasta când spune voi sunteți prietenii mei (Ioan 15, 14) Să tindem spre El și să ne apropiem de El ca de un prieten. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la El cu simplitate, dragoste și încredere – nu cu teama că ne va pedepsi, ci cu încrederea care vine din sentimentul că ești cu un prieten. (…) Păcatul nu trebuie să ne despartă de Hristos. Atunci când credem că El ne iubește și noi Îl iubim, nu ne simțim străini și despărțiți de El, chiar dacă păcătuim. Am câștigat dragostea Lui și , indiferent cum ne-am purta, știm că El ne iubește.”
Vedem așadar, cum sfântul, fără a relativiza ideea de păcat, mută accentul de pe starea de vinovăție ce poate arunca sufletul în abisul deznădejdii, pe starea de iubire pentru Hristos, ce aduce cu sine încrederea creștinului în iertarea divină, și totodată îl ține departe și de cealaltă capcană, cea a laxismului moral, pentru că atunci când iubești pe cineva, te străduiești să-i greșești cât mai puțin.
O altă dovadă a faptului că Sfântul Porfirie pune accentul pe dragostea lui Hristos și își dorește ca toți oamenii să se raporteze la Hristos doar cu dragoste, nu cu alt sentiment, este faptul că nu se sfiește să traseze o paralelă între dragostea firească a unui om față de celălalt și dragostea omului pentru Hristos:
„Dacă ești îndrăgostit, poți trăi în forfota din centrul orașului și să nu-ți dai seama că te afli acolo. Nu vezi nici mașini, nici oameni, nici nimic altceva. Înlăuntrul tău ești cu persoana pe care o iubești. Pe ea o simți, de ea te bucuri, ea te inspiră. Nu sunt aceste lucruri adevărate? Închipuie-ți că persoana pe care o iubești este Hristos. Hristos e în mintea ta, Hristos este în inima ta, Hristos e în toată ființa ta, Hristos e pretutindeni.”
Din această cugetare vedem foarte simplu că suntem chemați să îl iubim pe Hristos cu o dragoste firească, sinceră, omenească. Ca și cum am iubi un semen de-al nostru. Și dacă noi Îl vom iubi așa, El se va ocupa să ridice dragostea noastră la măsura dragostei Lui, adică la stadiul desăvârșirii.
De mare folos ne va fi și următoarea idee, în care Sfântul Porfirie vorbește despre Biserică. Despre cum ar trebui privită Biserica de către creștini. De fapt, despre ce însemnă Biserica cu adevărat, despre cum o vede Hristos, nu oamenii:
„Hristos este capul Bisericii, iar noi, oamenii, noi, creștinii, suntem trupul. Apostolul Pavel spune: El este capul trupului, al Bisericii (Coloseni 1, 18). Biserica și Hristos una sunt. Trupul nu poate trăi fără capul său. Trupul Bisericii este hrănit, sfințit și trăiește cu Hristos. El este Domnul, atotputernic, atotștiutor, omniprezent și umplând toate, ajutorul, prietenul, fratele nostru: stâlpul și temelia sigură a Bisericii. El e Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, temelia – totul. Fără Hristos, Biserica nu există. Hristos e Mirele; fiecare suflet e Mireasa”.
Așadar, se cuvine nouă să ne apropiem de Biserică având conștiința că aceasta este una cu Hristos, indiferent de metehnele sale și de greșelile fiecărui mădular al ei, în parte. Dacă ne vom apropia de Biserică având sufletul plin de iubirea față de Hristos, despre care s-a vorbit mai sus, atunci cu siguranță vom iubi și Biserica și pe fiecare membru al ei, în parte, având conștiința, alături de Sfântul Porfirie, că în Hristos, toți suntem una.
Sunt multe alte învățături frumoase în această carte. Ce trebuie să reținem este aceea că Hristos Domnul este iubire și sufletul nostru Îl poate pricepe doar dacă ne vom apropia de El cu sufletul plin de iubire.
„Hristos este plinătatea vieții” de Sfântul Porfirie din Kavsokalivia
Editura: Meteor Publishing
Traducerea: Mihaela-Adina Eros
Anul apariției: 2016
Nr. de pagini:
ISBN: 978-606-8653-73-0
