„Sensul existenței umane” de Edward O. Wilson

Nu pot să explic exact sentimentul pe care mi l-a generat această lectură. Ceva ambiguu, situat între fascinație și controversă. Frustrarea vine în primul rând din imposibilitatea de a accepta faptul că totul e atât de simplu. Că sensul existenței umane poate fi explicat tranșant și vioi în doar 150 pagini. Că tot ce s-a gândit până acum a fost inexact, nebulos și inacceptabil, pe alocuri. Dar nu am putut să îi găsesc cusur în expunere. Naratorul e logic, deductiv, credibil în zona parametrilor cu care operează, dar, în același timp, incomplet. Închizi cartea cu o senzație de foame acerbă pe care doar Wilson o poate anihila.

În pofida controversei, scopul cărții este unul foarte important, autorul actualizează necesitatea deja devenită imperioasă de a reconcilia știința cu disciplinele umaniste. De a pune punct în războiul viziunilor asupra lumii. De a face un model integrat și a oferi (în sfârșit) umanității o teză unificatoare, bazată pe cunoaștere și răspunsuri testabile. Autorul este sigur că în așa fel

«Putem vedea cu ochii noștri prin oglinda întunecată îndeplinirea profeției Sfântului Pavel: „Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, așa cum am fost cunoscut și eu.”.»

În „Sensul existenței umane” Wilson ne propune o călătorie în care el va fi călăuza. O călătorie spre răspunsuri la întrebări fundamentale: Ocupă omenirea un loc special în Univers? De ce suntem așa cum suntem? Suntem singurii? Încotro mergem și pentru ce?

Chiar de la început autorul ține să dea o definiție extinsă. „Sensul” este scos din chingile gândirii teosofice (intenție – proiect – proiectant) și plasat în spațiul dintre cauză și efect. Redefinit astfel, el poate fi integrat și discutat d.p.d.v. evolutiv. Necesitatea de reconciliere este imperioasă, pentru că progresul științific deja ridică probleme de ordin moral, pe care doar disciplinele umaniste le pot rezolva.

„Suntem pe cale să renunțăm la selecția naturală, procesul care ne-a creat, pentru a ne controla propria evoluție prin selecție deliberată – procesul de reproiectare a biologiei și naturii umane pentru a le transforma cum dorim.”

Ne oprim la excluderea malformațiilor genetice sau mergem mai departe, pentru un comportament mai puțin agresiv sau o viață mai lungă?

„Vrem într-adevăr să intrăm în competiție biologică cu tehnologia roboților prin implanturi în creier și prin inteligența sau comportamentul social ameliorate genetic?”

Sau nu. Unde trasăm linia? Când necesitatea trece în abuz?

Scepticismul lui Wilson referitor la capacitatea umaniștilor de sine stătătoare de a atinge înțelegerea deplină a sensului existențial, imperativul cu care afirmă că ar trebui să ne așezăm mândria și smerenia mai bine în balanță și să operăm cu mai multe argumente mi-au amintit de situația când în cadrul unei dezbateri publice fizicianul Leonard Mlodinow, în loc să îi acorde o întrebare lui Deepak Chopra, așa cum îi cerea moderatorul, s-a oferit să-l învețe pe primul fizică cuantică.

«Sensul existenței umane nu poate fi explicat până când nu înlocuim „ca atare” cu „ca atare, deoarece”. »

Iar acest „deoarece” poate fi găsit în procesul evoluției. Evoluția biologică ne poate explica cum am fost creați, de ce coexistă în noi păcatul și sfințenia, de ce ne măcinăm în conflicte lăuntrice și, deși suntem în mod intrinsec buni, putem fi ușor corupți:

„Suntem cu toții himere genetice, sfinți și păcătoși totodată, campioni ai adevărului și ipocriți, dar nu pentru că omenirea n-a reușit să atingă un ideal religios sau ideologic predestinat, ci fiindcă specia noastră a apărut și apoi a evoluat în decursul a milioane de ani de evoluție.”

Așa cum aproape orice căpăta mai mult sau mai puțin importanță prin comparație, așa și sensul existenței umane trebuie trecut printr-un proces de studiere comparativă cu formele de viață existente – cu lumea insectelor sociale, cât și cu alte lumi probabile. Autorul face un exercițiu de imaginație pentru a ne ilustra portretul unui extraterestru, în același timp anulând ipoteza unei posibilități de a emigra pe altă planetă după ce resursele Terrei vor fi epuizate. Așa că avem vești proaste: va trebui să rămânem pe loc.

În zorii ascensiunii neuroștiințelor Dalai Lama afirma:

„Avem nevoie de o viziune asupra lumii întemeiată pe știință, dar care să nu nege bogăția naturii umane și validitatea altor moduri de cunoaștere în afara celor științifice.”

Nu cred că Wilson este gata pentru compromis. În eseul său despre religie el afirmă:

„Marile religii sunt în mod tragic și sursa unor suferințe neîncetate și inutile. Sunt obstacole în calea înțelegerii realității, indispensabile pentru a rezolva majoritatea problemelor sociale din lumea reală. Defectul lor profund omenesc e tribalismul. În geneza religiozității, forța instinctivă a tribalismului e mult mai puternică decât dorința de spiritualitate.(…)”

Eseul pe această temă trădează iritare, și această iritare poate fi înțeleasă dacă facem trimitere la influența pe care și-a exercitat-o Biserica pentru ca teoria darwinistă să fie exclusă din manualele de biologie dintr-un șir de state.

„Aproape jumătate dintre americani (46% în 2013, în creștere de la 44% în 1980), cei mai mulți creștini evanghelici, alături de un procent similar de musulmani din întreaga lume, cred că acest proces n-a existat niciodată.”

Gravitatea acestui fapt poate fi subliniat prin necesitatea emiterii în 2007 a unei rezoluții de către Parlamentul European cu privire la pericolele creaționismului.

Asemenea lui Russell, intenția lui Wilson este profund umanistă:

„Ideea ar fi să plasăm demnitatea personală a credinciosului deasupra demnității credinței ce-i revendică supunerea necondiționată.”

Deși reprezintă o lectură care intrigă, ea nu poate depăși stadiul de inițiere. Complexitatea problemei e prea mare pentru ca cititorul critic să fie satisfăcut cu 150 de pagini. Chiar dacă acestea sunt marcante și necesare, greutatea titlului poate isca așteptări pe măsură, deși răspunsurile promise au fost date. „Tapiseria sensului” este mult mai complexă și îmi amintește de ce spunea Stephen Hawking cu referire la căutarea unei teorii a totului:

„Speranța tradițională într-o singură teorie a naturii ar putea fi zadarnică întrucât, pentru a descrie universul, trebuie să folosim teorii diferite în situații diferite.”

Acest enunț nu ar fi valabil și pentru sensul existenței umane? Ori am căzut în păcatul antropocentrismului?

Editura: Humanitas