„Castele de furie” de Alessandro Baricco

Castele de furie este romanul de debut al scriitorului italian Alessandro Baricco. A apărut în anul 1991, având titlul original Castellia di rabbia. Tema centrală a acestuia este explozia revoluției industriale din Anglia secolului al XIX-lea. Personajele principale ale cărții, domnul Rail, Pekisch sau Hector Horeau, visează fiecare în parte să revoluționeze colțul său de lume. Cel dintâi, proprietarul unei fabrici de sticlă, se lasă răpit de mirajul creat de inventarea trenului și a căilor ferate și își dorește cu ardoare să aibă propria cale ferată și propria locomotivă; cel de-al doilea, pasionat de muzică în general, dar mai mult de sunete, visează să inventeze o procedură prin care sunetul să propage printr-o țeavă de metal; iar cel din urmă, guvernat mai degrabă de efectele iluziilor optice asupra minții umane vrea să construiască un castel de sticlă care să permită vederea lumii exterioare de la adăpostul unui interior sigur.

Dar când visul este poate prea mare pentru capacitatea umană a fiecăruia dintre ei, se transformă, fără de veste, în obsesie. Și pe alocuri, poți jura că personajele au evadat dintr-o poveste a scriitorului austriac Stefan Zweig, cel atât de priceput în a surprinde în scris obsesiile oamenilor. Și cum nicio obsesie nu aduce cu sine nimic bun, scăpând întotdeauna de sub control, și în romanul lui Baricco se va întâmpla întocmai. Visurile celor trei se vor dovedi doar niște himere și vor exploda, uneori la figurat, alteori la propriu, distrugându-i și pe ei și întreaga lume din jurul lor. Din acest punct de vedere, al deznodămintelor fiecărui vis prezentat în carte, s-a vehiculat ideea că titlul romanului ar fi fost ales intenționat ca o aliterație a sintagmei Castelli di sabbia (castele de nisip), ce ar sugera cel mai bine, fragilitatea atât a visurilor în sine, cât mai ales a structurii umane în ansamblu, omul nefiind niciodată stăpân pe sine însuși și sortindu-se astfel, singur, pierzaniei cauzată de propriile slăbiciuni.

Iată cum descrie Baricco efectul năucitor pe care l-a avut asupra lumii întregi, revoluția industrială în general și inventarea trenului și a căii ferate în special:

„Ploua cu răspunsuri, apoi, pe măsură ce infloreau șine în toate direcțiile și ridicau ancora trenuri netezind dealuri și sfredelind munți, parcă trufașe în sălbatic alor voință de a ajunge la destinație. În urechi pătrundea ritmicul vaiet al șinelor, și între timp totul vibra parcă de trudă, parcă de emoție – un fel de ticăit perpetuu care îți tăia sufletul cu fierăstrăul. Iar pe geam – pe geam, dincolo de sticlă, defilau cioburile unei lumi preschimbate în țăndări, mereu în fugă, fărâmițată în mii de imagini lungi cât o clipă, smulsă cât colo de o forță nevăzută”.

Citind romanul de debut al lui Baricco, perfect anacronic, adică mult după citirea altor romane de-ale sale, mi s-a întâmplat un lucru cel puțin interesant: am descoperit, deși numai în starea lor latentă, majoritatea direcțiilor narative pe care autorul avea să le exploateze în viitoarele sale romane. În primul rând, frizează predispoziția autorului înspre poezie, așa cum s-a putut constata și din citatul de mai sus, poezie pe care o realizează printr-o impecabilă tehnică de împletire a cuvintelor. Aș îndrăzni să spun că este chiar pasionat de poezie, ba, mai mult, că romanul „Mătase” a fost scris tocmai pentru a da poeziei din sine drumul să zboare liberă prin paginile unui roman care să fie numai al ei.

Apoi, am remarcat aici bazele unei teme pe care am reîntâlnit-o în două dintre romanele sale ulterioare: tema plecării, pe care o va repune în discuție în același roman citat mai sus, „Mătase”, în care personajul principal transformă plecarea și întoarcerea într-un adevărat ritual săvârșit după reguli clare, dar numai de el știute, tema pe care o va ridicata la puterea maturității narative în romanul „Mireasa tânără”; iar în acest roman, cel mai recent de altfel, din cariera sa, Baricco reiterează aproape 1:1 situația din „Castele de furie”, în sensul că aidoma domnului Rail, Fiul din „Mireasa tânără” este plecat încă de la debutul acțiunii romanului. Despre el se știe sigur că se va întoarce, dar nimeni nu știe când și nici nu se observă vreo frământare în rândul celorlalte personaje dată de această incertitudine. De altfel, în personajul Fiului, autorul pune inclusiv obiceiul domnului Rail, de a-și anunța întoarcerea prin trimiterea unui obiect.

Alte teme din „Castele de furie”, regăsite în romanele ulterioare ale autorului ar fi: tema vaporului, reluată și desăvârșită în „Novecento”, tema caietului secret, ce apare atât în „Mr. Gwyn” cât și în „Mireasa tânără”.

De asemenea, încă de la debut, Baricco dovedește o aptitudine ieșită din comun de explora și de a exploata tema sexualității, astfel încât să nu treacă drept un autor de romane erotice, dar îndeajuns încât senzualitatea și sexualitatea să se regăsească în mai toate romanele sale, mai degrabă sădită în fiecare dintre ele ca factor psihologic de primă mână, decât ca simplă găselniță de acaparare a cititorului:

„Jun stătea cu capul rezemat de pieptul domnului Rail. Să facă dragoste astfel, în noaptea în care el se întorcea, era un pic mai frumos, un pic mai simplu, un pic mai complicat decât într-o noapte oarecare. La mijloc era un fel de efort de a-și aminti ceva. La mijloc era o subtilă teamă de a descoperi cine știe ce. La mijloc era nevoia să fie oricum tare frumos. La mijloc era o dorință un pic nerăbdătoare, un pic sălbatică, care n-avea nimic de a face cu dragostea. Erau la mijloc o mulțime de chestii. Mai apoi – mai apoi era ca și cum ar fi reînceput să scrie de la o pagină albă.”

Tema actului sexual ca factor psihologic se va regăsi la fel de pregnant în „Emaus”, „Mătase”, „Mr. Gwyn”, „Fără sânge” și „Mireasa tânără”, fiind nelipsită nici din celelalte romane, dar în care este numai sugerată.

Și pentru a încheia cu finalul, aș spune că, tot începând cu romanul de debut, putem constata și predispoziția autorului înspre adoptarea unor finaluri de narațiuni cel puțin inedite, dacă nu chiar insolite, regăsite în mai toate cărțile sale ulterioare, fapt ce a devenit, după părerea mea, marca proprie a scriiturii lui Alessandro Baricco.

Editura: Humanitas Fiction